EXPERIEREA CRUCII

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? 

Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” MARCU 8, 34-38; 9, 1

Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni 1, 18). 

Este nebunie potrivit „înțelepciunii veacului acestuia”, pentru că este greu de acceptat sau chiar imposibil faptul că Dumnezeu poate să se coboare într-atât, să se smerească așa de tare, să se facă atât de mic, încât să fie răstignit de către om. 

De la sine înțeles, potrivit unei logici firești, dacă vorbim despre Dumnezeu, El trebuie să fie puternic, să poruncească și să stăpânească. Or, la cruce, acest Dumnezeu „pare” să fie unul vulnerabil, abandonat, atribute care nu pot fi asociate cu Dumnezeu, potrivit aceleiași logici. 

Doar că tocmai în aceasta constă superioritatea creștinis­mului, ca evanghelie și religie revelată. Dumnezeul nostru e mare tocmai pentru că se face foarte mic, se coboară în lume și se arată „nebăgat în seamă”, de dragul omului pe care l-a adus la existență.  

Vrea să fie chemat „tată”, dar nu din depărtare, ci în mijlocul lumii, experiind deplin viața omului cu ale sale toate. De aceea, crucea nu este doar nebunie, ci, mai ales, „puterea lui Dumnezeu”, pentru cei care cred și ies din logica ordinară, orizontală, a înțelepciunii lu­mești și dobândesc „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). 

Crucea reprezintă declarația de dragoste pentru totdeauna a lui Dumnezeu față de om, dar mai ales întruparea Sa reală, prin îmbrățișarea la nivel ontologic a întregii creații.

Crucea, programul spiritual cotidian de viață

Dacă mântuirea a venit prin cruce, Hristos îl invită pe om să pășească pe aceeași cale, nu facilă, dar sigură. Crucea devine pod între lumea de jos și Împă­răția de sus. 

Crucea reprezintă centrul existenței, dar și programul spiritual cotidian de viață.
În dimensiunea sa duhovnicească concretă, crucea înseamnă a te face mic, a-ți asuma sufe­rința și a te dărui celorlalți, totul cuprins în „a iubi”, fără măsură, după modelul lui Hristos. 

În cuvintele Evangheliei de astăzi, acest program de viață urmează trei momente: „a te lepăda de sine”, „a-ți lua crucea” și „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și Evanghelie”.

Lepădarea de sine înseamnă a te face mic, a te goli, pentru a-i face loc celuilalt. Această lucrare are o dublă mișcare. Mai întâi, un exercițiu de luciditate, ce presupune, pe de o parte, înlăturarea oricăror cosmetizări față de ceea ce suntem, iar pe de altă parte, conștientizarea și asumarea realistă a ceea ce suntem. Din punct de vedere psihologic, dar mai ales spiritual, acest moment creează spațiul pentru cea de-a doua miș­care, întâlnirea cu Celălalt. Dacă eu „nu sunt totul”, atunci Celălalt poate să-și găsească un loc lângă, cu, în mine. Din punct de vedere spiritual, lepădarea de sine este un act ascetic, generat de dorința omului după Dumnezeu, dar care se împlinește în smerenia ca dar al Duhului, de sus. Zice Sfântul Siluan în acest sens: „Mare și necuprins e Domnul nostru. Dar, din iubire pentru noi, El s-a micit ca să-l putem cunoaște și iubi…” În consecință, acesta continuă, „smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei sunt fericiți să fie cei mai mici”. Lepădarea de sine îl așază pe om în poziția copilului care se încrede în Tatăl său și care aleargă grăbit și, ocazional, deznădăjduit, către întâlnirea cu Acesta. El știe că salvarea este doar acolo, în brațele Sale.

Această încredere deschide drumul pentru cel de-al doilea moment al Evangheliei - „a-ți lua crucea” personală.  Acest lucru se poate traduce cu a-ți asuma calea suferinței personale. Pe lângă „scandalul” imaginii unui Dumnezeu răstignit, și acceptarea suferinței este motiv de „sminteală”. Acest lucru este dovedit de raționamentul simplu al omului firesc (din raportul firesc-duhovnicesc/ 1 Corintei 2, 13-14) - nimeni nu caută de bunăvoie sufe­rința, ci încearcă, pe cât posibil, să o evite. Comportamentul Sfântului Apostol Petru înainte de Patima Domnului se încadrează bine în această logică. 

Există o contradicție absolut vizibilă între două răspunsuri pe care discipolul lui Hristos le dă sau este vorba, mai degrabă, de o consecvență în cele două răspunsuri, pe linia unei logici strict imanente, orizontale. 

La întrebarea „cine ziceți voi că sunt Eu?”, Petru răspunde limpede: „Tu ești Hristos!” Dar imediat după, atunci când le vestește suferința Crucii, Petru, străin de logica Duhului, dar tributar logicii materiale, îl „dojenește” pe Domnul cu privire la acest drum (Marcu 8, 29, 32). 

Concluzia pe care Hristos o trage este și mai clară și tranșantă - „nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, nu ești sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub cea a duhului veacului.

Nădejdea crucii noastre stă în crucea lui Hristos

Când suferința noastră devine tot mai grea, ne aducem aminte că Domnul Însuși a traversat aceeași experiență, doar că la intensitate maximă și că, atunci când suferim, participăm la suferința Domnului, dar, și mai mult, crucea noastră este purtată chiar de către El. Zorica Lațcu exprimă artistic această întrepătrundere sau chiar identificare a crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos: „Înspre tărâmul celălalt,/ E locu-nchis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci.../ Părea tot locul ţintirim/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar./ Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O Cruce mare strălucea,/ Sub greul ei un Om zăcea./ - Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?...”

A înțelege că în spatele Crucii se ascunde o mare poveste de dragoste ne conduce la cel de-al treilea moment important al Evangheliei - „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie” drept condiție pentru a-l salva.  Un paradox care se traduce cam în felul următor - dai totul ca să primești totul. Îți riști, pentru dragostea mare pe care o porți, chiar și mântuirea sufletului de dragul celor­lalți, atunci când înțelegi cu ce fel de dragoste ne iubește Domnul. 

Profetul Moise trăiește deplin această experiență când preferă să fie șters din Cartea celor vii de dragul poporului al cărui conducător fusese ales de Dumnezeu (Ieșire 32, 32), sau Sfântul Pavel, care dorește să fie anatema pentru frații săi de un neam (Romani 9, 3). Amândoi sunt dispuși să-și piardă chiar și propria mântuire din pricina dragostei mari pe care o poartă pentru frații lor. A­ceastă atitudine este mereu prezentă la marii sfinți ai Bisericii, care nu vor nici în rai să intre fără de ceilalți. 

Până la urmă, aceasta este și mărturia despre care vorbește Domnul în Evanghelia de azi - modul cel mai firesc de a-L mărturisi pe Domnul este acela de a-I face (re)cunoscută Crucea Sa, altarul maximei iubiri, la nivelul vieții noastre personale. 

Experierea Crucii înseamnă trairea dragostei, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o mai întâi și pe care noi suntem invitați s-o extindem față de ceilalți. 

Cine iubește Îl cunoaște pe Dumnezeu, și cine Îl cunoaște pe Dumnezeu îi iubește pe cei de lângă el. Aceasta este experiența crucii. 

 Protos. Asist Univ. Dr. Benedict Vesa
art preluat din ziarul Lumina