PORUNCA IUBIRII

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul! Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum nu au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine, urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă smintiți. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu.” IOAN 15, 17-27; 16, 1-2

Iubirea ca porunca nu este o corvoada ci o binecuvantare!

E nevoie uneori de atat de putin, ca sa inseninezi un suflet intristat!

E destul un gest, un zambet, o privire, cateva randuri, o vorba si marasmul unui nefericit se poate transforma, ca prin minune, daca nu in fericire, macar in ceva suportabil.

O simpla invitatie la o cafea poate opri pe cineva din drumul spre moarte!

Un telefon, un SMS, ori un email, moderne mijloace de comunicare, pot sterge lacrimi, pot readuce curajul pierdut.

Adeseori ne cramponam de nerecunostinta, bani, timp, toate fiind numai motive puse ca obstacol in calea iubirii de oameni. 

Trecem pe langa nefericirile celorlalti ignorand adevaratele gesturi de compasiune, de dragoste si facand asta trecem peste propria noastra salvare! 

Gesturile iubirii sunt simple, extrem de simple si ne sunt la indemana mereu! 

Se spune "Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul!!

Este cu putinta sa dam putere unei flori, sa dam putere unui zambet... si prin asta sa schimbam lumea!

Unde ne duce iubirea de sine? Nu cumva finalitatea ei este singuratatea?

Daca ne-am gandi mai putin la bicisnica noastra existenta umana, imbibata in sentimente ostile, nu cumva am fi mai fericiti?  Oare nu ar fi mai de folos daca ne-am propune sa ne incredem mai putin in "minunata noastra capacitate de a ne descurca"  si sa fim mai smeriti, recunoscand ca, de fapt, nimic nu facem singuri si ca o multime de oameni contribuie zilnic, prin grija lui Dumnezeu, la mica noastra fericire?

De ne-am iubi unii pe altii, asa cum a poruncit Mantuitorul,

am putea intr-adevar schimba lumea, sau macar am ... ameliora-o!

Lumea lui Dumnezeu este lacasul iubirii!

Iubirea este moștenirea lasata noua de Mântuitorului Hristos

„Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? 

Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredin­țează pe cel care o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoș­tința despre acelea celor ce le contemplă? 

Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? 

Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? 

Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților? (...) 

Nu ne dă ea blândețea, prin care lovim ocările și laudele și potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adică slava și lipsa de slavă? 

Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? 

Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? 

Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu ușurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? 

Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), precum cea care duce «la» și apropie «de» Dumnezeu.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, ep. 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 28-29: