În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis:
Ea reglementeaza viata omului, dandu-i coordonatele morale necesare unei trairi demne de intalnirea cu Dumnezeu!
Iubirea este izvorul fericirii dar si cauza a tuturor nefericirilor, cand ea este dirijata catre alte obiective - bani, celebritate, putere, propria fiinta! In numele iubirii se face tot binele, dar și tot răul lumii.
Acum, in prima zi a Postului Nasterii Domnului, ma intreb : ce iubesc eu mai mult, ce anume imi aduce fericirea si fara de care nu pot trai? Care este ierarhia iubirii pe care o nutresc?
Raspunsul sincer este barometrul credintei mele, masura duhovniciei mele!
Cea dintai si cea mai importanta poruncă este asadar :„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”
Dumnezeu este absolut, Dumnezeu este iubire deci... iubirea este absoluta! Ea este inscrisa in adancul fiintei noastre - de unde si nevoia permanenta de a iubi si a fi iubiti! Iubirea, cu cele patru dimensiuni ale sale, este absolută!
Omul a fost creat din iubire pentru a deveni asemenea lui Dumnezeu, si, potrivit acestui destin, omul devine ceea ce iubește!
Dacă ne iubim câinele, depasind iubirea fireasca pentru animale, devenim ca el. Dealtfel remarcam acest lucru pe strada, in parcuri cum cainele si stapanul sunt asemanatori! Iubim bijuteriile, devenim ca ele, reci si ...pretiosi! Pentru că asa a lasat Dumnezeu, ca sa putem sa-I semanam, ca ceea ce iubim sa devina propria natura, mod de gandire, de simțire, de actiune, mod de a fi. Prin iubire ne împlinim, prin iubirea înfăptuim și bune si rele! Devenim ceea ce iubim din toată inima, cu întreaga fiinta, cu întreaga putere, cu toată mintea…
Dumnezeu il iubeste si il respectă pe om – chiar dacă greșește - El Insuși punandu-Se in slujba omului, caci cine iubește, aparține celuilalt, ii slujeste celuilalt! Atat de mult il iubeste pe om incat nici pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat ci L-a dat mortii pentru salvarea sa!
Iubirea are nevoie de... iubire - altfel moare! Fericirea la care visam decurge din iubirea reciprocă.
Poate sa para greu sa respecti 613 porunci, dar pe toate le poti respecta implinind una singura , aceea de a iubirii! Iubirea da aripi, libertate, viață și este un balsam. Tot ce facem din iubire e viata! Tot ceea ce am si sunt este un rezultat al iubirii.
"Fă aceasta şi vei fi viu" zice Mantuitorul!
Ca sa fiu viu trebuie deci să-L iubesc pe Dumnezeu dar si pe aproapele meu ... ca pe mine însumi! Cu alte cuvinte, daca nu mă iubesc pe mine, înseamnă cu nu pot sa iubesc pe nimeni! Iar pe mine mă iubesc numai în măsura în care-L iubesc pe Dumnezeu!
A-l iubi pe celălalt ca pe mine, înseamnă sa-l ajut prin iubirea mea ca el sa poata sa fie el însuși; sa ajunga si el la acel Absolut! Ii voi darui iubire pentru ca si el este fiu al lui Dumnezeu, si este iubit de Dumnezeu, fiind si el chip si asemanare a Lui pe pământ!
În porunca iubirii acel imperativ „Iubește!” e o cerere pe care Dumnezeu o face omului, dorindu-i binele, ajutandu-l sa gaseasca fericirea si chiar vesnicia!
Sf. apostol Pavel, în 1Cor. 13, afirma că fără iubire suntem nimic… ca fara iubire totul este nul! "Daca nu am iubire nimic nu sunt"
Și Iisus îi spune acelui învățat al legii: „Fă aceasta și vei fi viu”. adica, fara acestea, nu poti decat sa mori!
Acum ma intreb si eu : Il iubesc eu pe Dumnezeu din tot sufletul meu, din toată fiinta mea, cu toata puterea, inima si mintea mea, si pe ceilalți ca pe mine insami?
In afara acestei intrebari nu poate sta nimic care sa-mi justifice statutul de crestin!
Răul omului vine din faptul că nu știe să iubească.
Iisus mi-a spus si mie: „Fă aceasta și vei trai…”. Desi știu ce trebuie să fac, uite ca tot nu reușesc, cu adevarat sa-mi rasfraqnd iubirea pe cat mi se cere si prin asta imi este refuzata, prin propria mea neputinta, vesnicia! Astfel legea cea mai bună sfarseste prin a ma osandi!
Dacă am fi obligati sa respectam cele 613 legi, cu puțin efort, poate am reuși, dar dupa cum se vede... sa iubim este cu mult mai greu! Dacă viața depinde de iubire, înseamnă că neputand iubi... totul e pierdut! De aceea trecerea noastra prin viata asta nu poate avea alt scop decat acela de a invata sa iubim. Nici case, nici bani, nici masini ori cariera si nici macar o perfecta sanatate nu ne vor da vesnicia ci numai IUBIREA!
Cat despre raspunsul la intrebarea : "cine este aproapele meu?" , va invit sa recititi, in cele ce urmeaza, scrisoarea lui Neagu Dguvara adresata lui Andrei Plesu, un mic asterix prietenesc la cartea sa "Parabolele lui Iisus". Mie mi-a aratat cu degetul propriile mele prejudecati!
M-am cufundat în "Parabolele lui Iisus" cu delectaţiune, iar dacă vin astăzi cu o lungă scrisoare (de mînă, că nu-s destul de îndemînatec la mînuirea laptop-ului meu. Scusi), nu e ca să vin cu vreo critică, nu m-aş încumeta, ci ca să sugerez o anexă, o coadă, la comentariul despre parabola bunului samaritean (p. 234).
Je m’explique.
Scrii: „Preotul şi levitul nu acordă atenţie celui tîlhărit, în schimb un trecător oarecare (şi, în plus aparţinînd unei etnii marginale) trece la treabă!“
Ceea ce ai scris în paranteză nu e suficient – e ca şi cînd apartenenţa milostivului la etnia samariteană ar fi un amănunt secundar. Or, eu voi încerca să îţi arăt că tocmai acel amănunt e esenţialul.
Îţi dau din capul locului concluzia mea: Tot miezul parabolei e (în termeni actuali) un manifest antirasist.
Pentru lămurire, trebuie să glăsuiască istoricul din mine („Venerabilul amator de istorie“, în definiţia dată unui ziarist, de vipera cea de Răzvan Theodorescu, ca să mă arunce în ochii prostimii – sau „pulimii“, cum am aflat de curînd că se mai zice – în tagma amatorilor, care la noi sînt legiune).
Iată:
În anul 597 înainte de era noastră (vorbesc astfel nu după regula stabilită de comuniştii noştri atei, ci fiindcă savanţii moderni au dovedit că comput-ul făcut de „compatriotul nostru dobrogean“ Dionisius Exiguus, al naşterii lui Iisus, e greşit cu 4 sau 5 ani – Iisus ar fi fost răstignit la 38 sau 37 de ani, nu la 33), aşadar în 597, Nabuchodonosor al II lea al Babilonului (Nabuchadnesar pre limba lui) porneşte un război cumplit împotriva Egiptului, cotropind în drum şi Iudeea. Întrucît, la instigaţia faraonului, iudeii se revoltă, Nabuchodonosor îi pedepseşte straşnic, în 587, deportînd toată populaţia în Babilonia.
E cunoscuta captivitate de cîteva zeci de ani in Babilon, pînă cînd Cirus, al perşilor, cucereşte Babilonul, în 539, şi-i liberează pe evrei ca să se întoarcă în Palestina.
Ceea ce se pomeneşte însă mai rar e că totodată şi populaţia din Samaria fusese deportată în Mesopotamia şi înlocuită cu o populaţie din sudul Mesopotamiei.
Istoricii, după cîte ştiu, nu s-au preocupat de a lămuri ce fel de neam a fost adus atunci la Samaria.
Acum, MoşNeagu, cu ce brumă de cunoştinţe istorice a adunat cînd s-a încumetat să construiască o „filozofie speculativă“ a istoriei (termenul e invenţia lui Raymond Aron) pe baza studiului istoriei universale, ar trage concluzia că populaţia cărată silnic de acolo, la Samaria, trebuie că era reprezentată de rămăşiţele vestitului popor sumerian, ale cărui mici regate (Ur, Lagash etc.) dispută Egiptului întîietatea de a fi fost primii creatori de civilizaţie.
Religia şi miturile lui au dominat mii de ani tot Orientul Mijlociu (ex. Ghilgamesh şi Enkidu). Cred aşadar că acele rămăşiţe sumeriene, de 2500 de ani în urmă, trebuie că au reprezentat populaţia pe care Nabuchodonosor o transportă în Sumeria.
Tipul ei fizic e binecunoscut prin mii de statuete şi sculpturi conservate (are şi Luvrul cîteva). Cert este că acel tip fizic, cu faţa puţin tuciurie şi cu un nas mai proeminent decît al semiţilor, trebuia să fie lesne distinctiv pentru un evreu, aşa că, în ciuda faptului că această populaţie neo-samariteană trecuse cu vremea la credinţa mozaică, iudeii distingeau un samaritean aşa cum un român distinge un ţigan (ţigan adevărat, nu din cei de pe trotuarul bucureştean, copios corcit cu rumâni!) – îl distingeau, şi îl dispreţuiau.
De aceea, aluziile pe care le face Iisus, în cele patru Evanghelii, la samariteni îmi par de o însemnătate majoră.
Cînd Iisus se află singur lîngă un puţ, că şi-a trimis ucenicii să cumpere merinde în satul vecin, vine o samariteancă la puţ cu găleata ei (iartă-mă că nu-ţi dau referinţa exactă, dar cum ştii Evangheliile pe de rost, vei găsi mintenaş referinţa) – Iisus îi cere să-i dea şi lui de băut. Samariteanca se miră tare: „Cum? Tu, un Iudeu, îmi ceri mie, o samariteancă, apă?...“
Mai extraordinar încă: Ei îi va destăinui, prima oară în Evanghelii, ca El este Messia!
Apropiind aceste pasagii din Evanghelii de Parabola Samariteanului milostiv, interpretarea mea devine „incontournable“(cum ar fi zis Jacques Chirac!) :
Parabola Samariteanului milostiv e o parabolă cu intenţie antirasistă.
Dacă transpunem povestea în vremea noastră, am putea relata istorisirea astfel: un cetăţean din Bucureşti e agresat, spre seară, de cîţiva pungaşi care-l despoaie de tot ce avea, îi trag o bătaie soră cu moartea şi-l lasă pe trotuar, mai mult mort decît viu. Vine întîmplător un profesor, vede pe acest nenorocit, îşi zice: „Dă-l naibii pe beţivul acesta...“ şi trece pe trotuarul celălalt. După o vreme trece şi un preot, consilier la Patriarhie, traversează şi el, de asemenea. După o vreme trece un negustor ţigan cu căruţa lui de marfă, se opreşte, îl oblojeşte pe nenorocit şi-l duce cu căruţa lui la un hotel unde îi plăteşte o cameră...
Acesta-i tîlcul acestei Parabole, după părerea mea, adică, repet: o Parabolă antirasistă.
Aşadar, paranteza matale din p. 234 trebuie înlocuită cu o întreagă pagină explicativă, ca mai sus, neapărat.
Je vous autorise, très cher ami, de croire que MoşNeagu divague. Je crois que non...
Te îmbrăţişez cu drag,
Neagu
P.S. Altfel, pilda Parabolei, învăţătura ei rămîne, vorba aia, „la mintea cocoşului“ (un milostiv e, fireşte, mai aproape de Dumnezeu decît nepăsătorii)...
Nu dădea Iisus un răspuns atît de simplu, de elementar.
Mă obstinez a crede că numai interpretarea de mai sus îi dă sens Parabolei: la întrebarea „Cine e aproapele meu?“,
„Iată, ţiganul ăla e aproapele meu!“
Neagu Juvara
18 ianuarie 2013
😱🙈😇
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu