Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă.
Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare.
Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie.
Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui?
Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică.
Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat.
Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.
Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.
I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.
Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea?
Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.
Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă.
Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?
Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.
Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau:
Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
La vremea aceea, femeile erau cele care aduceau apa de la fantana, pentru intreaga zi si pentru intreaga familie, dar acest ritual era unul matinal - cand soarele inca nu ardea si apa era rece!
Faptul ca acea femeie venise la fantana la ora amiezii spune ceva despre ea, si anume ca alesese o ora in care nu se putea intalni cu nimeni la fantana!
„Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9).
Mantuitorul ii raspunde:
"Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică."
Si femeia, care intelege altceva, Ii cere indata sa ii dea si ei sa bea din acea apa vie.
Cu acest prilej, Mantuitorul o provoaca la o spovedanie, lasand sa se inteleaga ca, pentru a bea din apa vie - cea a credintei - e nevoie mai intai de o marturisire sincera si de lepadare de pacate!
- "Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr."
Inchei cu un fragment din textul Pr. Vasile Tudora, gasit in ziarul Lumina:
Ioan 4: 5-42
Cu totii cunoastem aceasta Evanghelie, mai mult sau mai putin in mesajul privind teologia mantuirii, dar destul de bine in ce priveste ... povestea - una din cele mai frumoase!
Fragmentul evanghelic, din Evanghelia dupa Ioan, reda un moment unic, in cronologia propovaduirii Mantuitorului, acela in care Iisus se reveleaza pe Sine intaia oara!
In schimbul de replici dintre El si femeia samarineana, cu afirmatia "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine" (Hristosul asteptat), ni se dezvaluie
intreaga teologie a mantuirii!
Stim ca iudeii ii urau pe samarineni!
Cei care au uitat si sunt interesati sa afle de unde aceasta antipatie, pot gasi mai jos o succinta explicatie istorica, scrisa de IOAN- LUCIAN RADU. pe care o gasesc lamuritoare si care ne ajuta sa ne situam un pic in istorie! *
Cei care au uitat si sunt interesati sa afle de unde aceasta antipatie, pot gasi mai jos o succinta explicatie istorica, scrisa de IOAN- LUCIAN RADU. pe care o gasesc lamuritoare si care ne ajuta sa ne situam un pic in istorie! *
Tinand cont de aversiunea fata de Samaria si locuitorii ei, se pune intrebarea fireasca: Daca e asa, de ce a ales Mantuitorul sa-si afirme dumnezeirea si misiunea intaia oara tocmai in acest loc, in fata unei femei din acest tinut, care, pe deasupra, mai era si de
moralitate indoielnica ?
Textul are in el toate indiciile. Asadar, Mantuitorul astepta langa fantana lui Iacov! **
Revenind la text, ni se spune ca era miezul zilei si Iisus era singur. Pare o asteptare... o intalnire programata dinainte !
Si El ii cere apa unei samarinene care tocmai venise la fantana.
Femeia, pe buna dreptate, se mira, surprinsa de aceasta cerere, stiind ca iudeii considerau spurcat si praful din Samaria!
Apoi, ca un barbat iudeu sa vorbeasca cu o femeie... nu se facea, dar ca aceasta sa mai fie si o localnica a acelui tinut "spurcat" si El sa bea apa din burduful ei, e ceva de neinteles!
La vremea aceea, femeile erau cele care aduceau apa de la fantana, pentru intreaga zi si pentru intreaga familie, dar acest ritual era unul matinal - cand soarele inca nu ardea si apa era rece!
Faptul ca acea femeie venise la fantana la ora amiezii spune ceva despre ea, si anume ca alesese o ora in care nu se putea intalni cu nimeni la fantana!
De ce? Cu siguranta pentru a evita intalnirea cu femeile respectabile care ar fi putut-o batjocori! Caci ea nu era o femeie tocmai respectabila si asta o aflam din conversatia purtata cu Iisus.
Prin prisma acestor lucruri intelegem si mai bine surpriza femeii la cererea Mantuitorului! Dar faptul ca a fost abordata si i s-a cerut tocmai ei apa, a facut-o totusi indrazneata astfel incat a intrat in dialog cu Mantuitorul:
Prin prisma acestor lucruri intelegem si mai bine surpriza femeii la cererea Mantuitorului! Dar faptul ca a fost abordata si i s-a cerut tocmai ei apa, a facut-o totusi indrazneata astfel incat a intrat in dialog cu Mantuitorul:
„Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9).
Mantuitorul ii raspunde:
"Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică."
Si femeia, care intelege altceva, Ii cere indata sa ii dea si ei sa bea din acea apa vie.
Cu acest prilej, Mantuitorul o provoaca la o spovedanie, lasand sa se inteleaga ca, pentru a bea din apa vie - cea a credintei - e nevoie mai intai de o marturisire sincera si de lepadare de pacate!
(Reamintim aici faptul ca, unul din simbolurile Duhului Sfant este, alaturi de aer, si apa!)
Asadar, pentru a trai in Duhul lui Dumnezeu, in credinta cea adevarata, e nevoie de lepadarea de toate relele ca astfel sa cunoastem comuniunea vesnica cu Dumnezeu Tatal!
Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
Aici m-as opri un pic.
Evanghelia dupa Ioan este Evanghelia semnelor!
Aici m-as opri un pic.
Evanghelia dupa Ioan este Evanghelia semnelor!
Toate au deci un rost si fiecare cuvant ne spune ceva important!
Dupa unii exegeti, "semnele" decodificate din acest text sunt urmatoarele:
Fantana lui Iacob este aici simbolul Legii celei vechi (Iacob fiind cel care s-a luptat cu ingerul si... a iesit invingator, lupta dupa care a devenit patriarhul Israel!)
Apa acestei fantani este credinta de pana atunci, care nu mai poate astampara setea de Dumnezeu!
Apa vie, promisa de Mantuitorul, este cea de la Botez, apa care ne face membri activi ai Legii celei Noi!
Cat despre cei 5 barbati ai femeii, sunt interpreti care vad in numarul acesta Penthateuhul, adica cele 5 carti ale Vechiului Testament!
Samarineanca, care reprezinta neamurile ce se vor converti, in scurta ei discutie cu Mantuitorul, pe care Il intuieste, cu un instinct mistic daruit, ca este Insusi Mesia, chiar daca la inceput nu a inteles despre ce apa era vorba, lasa sa i se vada setea ei de Dumnezeu!
Samarineanca, care reprezinta neamurile ce se vor converti, in scurta ei discutie cu Mantuitorul, pe care Il intuieste, cu un instinct mistic daruit, ca este Insusi Mesia, chiar daca la inceput nu a inteles despre ce apa era vorba, lasa sa i se vada setea ei de Dumnezeu!
Si, cum aceasta sete merita o recompensa, Iisus o rasplateste, dezvaluindu-i-Se ei!
"Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Si Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine."
Revenim totusi la nedumerirea initiala:
De ce oare a trebuit sa afle tocmai samarineanca, chiar si inaintea apostolilor, cine era El ?
Poate pentru ca era vremea sa fie vestit lumii ca poporul ales era pe cale a-si pierde exclusivitatea protectie lui Dumnezeu.
"Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Si Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine."
Revenim totusi la nedumerirea initiala:
De ce oare a trebuit sa afle tocmai samarineanca, chiar si inaintea apostolilor, cine era El ?
Poate pentru ca era vremea sa fie vestit lumii ca poporul ales era pe cale a-si pierde exclusivitatea protectie lui Dumnezeu.
Poate pentru ca si alte neamuri aveau sa fie la fel de alese, daca Il recunosteau si Il marturiseau pe Tatal in Duh si adevar!
"Cuvântul Lui Dumnezeu S-a Întrupat ca să ne întâlnească la fântâna din vale. Ne așteaptă acolo, în arșița zilei, ca să aplece El Însuși cumpăna și să umple ciutura cu apa vie a Duhului Sfânt pe care Îl dăruiește Bisericii.
Efortul nostru de a merge până la El, chiar cu găleata goală de virtuți a sufletului, e necesar și răsplătit. Altfel, degeaba avem apă la robinetul de la bloc, degeaba avem acces la fântâna informațiilor din internet dacă apa pe care o bem nu ne potolește setea și informația la kilogram pe care o primim nu ne lămurește."
Amin
"18. Întorcându-se Iacov din Mesopotamia şi ajungând cu bine la Salem, o cetate în ţinutul Sichem, din pământul Canaan, s-a aşezat în faţa cetăţii.
19. Apoi şi-a cumpărat partea de câmp, pe care era cortul său, cu o sută de kesite, de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem.
20. A înălţat acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel". (Fac 33, 18-20)
* "Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii:
Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria. Când trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii nu treceau prin Samaria, deși drumul era cel mai scurt, ci preferau să ocolească, mergând prin deșert, pe unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a atacurilor fiarelor sălbatice. Când erau totuși forțați să treacă prin Samaria, făceau călătoria în mare grabă, iar când ieșeau din acest teritoriu, își scuturau sandalele, ca nu cumva praful samarinenilor să spurce pământul sfânt al evreilor.
Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud, numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î. Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind cunoscută sub același nume. Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. Cel mai cunoscut rege idolatru este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera.
În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon, „a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se un amalgam de credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, deoarece „nu cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). În urma acestor evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia situația, regele a trimis din exil un preot, care să-i învețe cum să-L venereze pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură.
În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, Iuda, au fost duși în exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să construiască orașul și templul.
Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud, numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î. Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind cunoscută sub același nume. Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. Cel mai cunoscut rege idolatru este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera.
În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon, „a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se un amalgam de credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, deoarece „nu cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). În urma acestor evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia situația, regele a trimis din exil un preot, care să-i învețe cum să-L venereze pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură.
În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, Iuda, au fost duși în exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să construiască orașul și templul.
După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia, samarinenii s-au oferit să îi ajute la reconstruirea templului, deoarece, spuneau ei, se închinau aceluiași Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). Când Zorobabel, conducătorul evreilor întorși din exil i-a refuzat, samarinenii au încercat să împiedice construcția templului, mituind sfetnicii regali și trimițând repetate scrisori regilor persani ce au urmat la domnie, până ce armatele lui Artaxerxe au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor (Ezdra 4, 4-23).
Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Nereușind să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.
Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. În jurul anului 332 î. Hr., văzând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului. După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim, Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala de venerare, în templul contrafăcut.
Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism.
Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Nereușind să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.
Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. În jurul anului 332 î. Hr., văzând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului. După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim, Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala de venerare, în templul contrafăcut.
Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism.
Samarinenii, după cum relatează Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau fenicieni, de origine și că templul de pe Garizim fusese construit de înaintașii lor, care practicaseră anumite superstiții evreiești, din cauza calamităților ce se abătuseră asupra lor.
De aceea, se arătau mulțumiți de pedepsele primite de evrei și cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus, lucru care s-a și întâmplat (II Macabei, 6, 2). În jurul anului 109, regele evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și templul, iar mai târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel Mare i-a schimbat numele în Sevasta, și l-a organizat într-o puternică fortăreață.
În vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cei mai disprețuiti în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea toate motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe necazuri, popor care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le era favorabil, dar îl abandonase la fel de repede atunci când situația devenise constrângătoare. "
** Aceasta fantana, conform Vechiul Testament, a fost săpată de Iacov, unul dintre cei trei mari stramosi ai Israelului, in pământul pe care acesta l-a cumpărat (conf Facere 33, 18-20) de la fiii lui Hemor, pentru a-si instala corturile.
La vremea aceea Iacov (viitorul Israel) conducea un mic trib de nomazi care, ulterior, prin el, avea sa se stabileasca, sa creasca si sa formeze cele 12 semintii ale lui Israel!"18. Întorcându-se Iacov din Mesopotamia şi ajungând cu bine la Salem, o cetate în ţinutul Sichem, din pământul Canaan, s-a aşezat în faţa cetăţii.
19. Apoi şi-a cumpărat partea de câmp, pe care era cortul său, cu o sută de kesite, de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem.
20. A înălţat acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel". (Fac 33, 18-20)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu