MAI MARE DECAT ACEASTA NU ESTE ALTA PORUNCA
Şi apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei şi, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat:
Care poruncă este întâia dintre toate?
Iisus i-a răspuns că întâia este: „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi poruncă.
Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.
Şi I-a zis cărturarul: Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.
Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Şi învăţând Iisus în templu, grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci însuşi David Îl numeşte pe El Domn; de unde dar este fiul lui? Şi mulţimea cea multă Îl asculta cu bucurie.
Marcu 12, 28-37
- un interviu luat pr. Teofil Paraian -
Vorbind despre chintesenta virtutilor care este iubirea, arãtati-ne cum lucreazã ea în societate si, mai cu seamã, cum putem ajunge la o adevãratã iubire.
Iubirea determinã alte iubiri. Dumnezeu porunceste iubi-rea, Dumnezeu spune cã iubirea este porunca cea mai înaltã, deci ne angajeazã în iubire. Dacã Domnul Hristos a spus: "Întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii fatã de altii" (Ioan 13, 35) sau "Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sã vã iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34), înseamnã cã Domnul Hristos conteazã pe iubire la Judecata de Apoi. Vom fi întrebati atunci despre faptele iubirii pe care le-am fãcut sau pe care nu le-am fãcut. Fiecare dintre noi lucreazã cu capacitatea lui, cu puterea iubitoare pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu iubirea la care a ajuns.
Iubirea trebuie salvatã, trebuie sã fie mântuitã, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinta în bine sau în rãu, pentru cã "ce faci te si face", iar Sfântul Marcu Ascetul zice cã "Dacã nu faci binele pe care îl stii n-are rost sã cunosti alt bine" ca sã-l faci pe acela.
Fiecare lucrãm cu capacitatea noastrã si trebuie sã veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea sã fie cum o vrea Dumnezeu, dupã poruncã, si sã determine alte iubiri din partea celor care rãspund iubirii noastre. Existã o emulatie în iubire, existã o angajare în iubire. Domnul Hristos l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru: "Mã iubesti tu mai mult decât acestia?" (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulatie în iubire, sã iubim cât putem noi mai mult, ca sã-i putem ajuta mai mult pe oameni.
Noi credem cã societatea se îmbunãtãteste prin îmbunãtãtirea oamenilor, iar dacã ne angajãm cu o iubire adevãratã, atunci înmultim iubirea noastrã si determinãm si înmultim iubirea altora. Este un fel de lucrare care se întrepãtrunde. Cei care sunt apropiati, se simt bine unii cu altii, simt datoria de a se angaja spre binele altora. Individul primeste de la societate sugestii în legãturã cu tot ceea ce este frumos, nu numai cu iubirea, iar în mãsura în care omul primeste sugestiile societãtii, se modeleazã prin acestea, ca si prin Evanghelie, care tine de societatea crestinã. În mãsura în care omul progreseazã în iubire, îi determinã si pe altii sã se angajeze la aceeasi lucrare, formând astfel un suvoi de iubire. Aceasta depinde de mãsura în care oamenii sunt preocupati de lucruri de felul acesta, pentru cã dacã nu esti preocupat, iubirea rãmâne o calitate si atâta tot.
Apoi, în ce priveste legãtura între crestini si societatea necrestinã, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola cãtre Romani, are cuvântul: "Nu vã potriviti cu acest veac, ci sã vã schimbati prin înnoirea mintii" (Romani 12, 2). Domnul Hristos, vorbind despre învãtãtura crestinã, o aseamãnã cu aluatul de dospire care schimbã structura frãmântãturii în care se pune. Ni se recomandã o preocupare cât mai atentã si cât mai stãruitoare de îmbunãtãtire a fiecãruia dintre noi.
În ceea ce priveste viata cãlugãreascã într-o societate crestinã: monahismul este o societate a Bisericii, o asociatie de oameni care sunt preocupati mai mult de viata spiritualã, care au niste conditii speciale pentru o viatã de cercetare de sine, o viatã de îmbunãtãtire, o viatã de urmãrire a perfectiunii crestine. De aceea monahii sunt, sau ar trebui sã fie, modele pentru credin-ciosii nemonahi care sunt si ei binecuvântati de Dumnezeu.
Viata comunã este viata de familie, pe care Biserica o binecuvinteazã si pe care oamenii o trãiesc la mãsurile lor si prin care se realizeazã continuitatea neamului omenesc, deci si posibilitatea de a exista cãlugãrii. Cãlugãrii nu existã de la sine, ci existã prin familiile din care pornesc. Odatã ajunsi în con-ditiile pe care le au cãlugãrii si realizând lucruri care tin de o viatã sfântã, de o viatã în care iubirea îsi manifestã prezenta, cãlugãrii sunt un fel de ferment, un fel de aluat de dospire în raport cu societatea crestinã si poate si în raport cu societatea necrestinã, pentru cã oamenii, de obicei, se intereseazã si de o viatã care este diferitã de viata lor.
În ziua când am depus voturile monahale (împreunã cu încã doi candidati), mitropolitul de atunci a zis: "Voi, astãzi, ati propovãduit mai mult decât oricând în viata voastrã de pânã acum si ati dovedit lumii, credinciosilor care au fost de fatã, cã existã si un alt mod de vietuire decât viata comunã, a celor multi".
Pentru a rãmâne în sfera iubirii, as vrea sã facem referire putin la Emil Cioran care, într-una din lucrãrile lui, spune cam asa: "Între iubirea lui Hristos si iubirea comunã (cum o defineati dumneavoastrã), nu existã diferente". În"Lacrimi si sfinti", Emil Cioran vorbeste cam asa, eronat, evident: "Câti vor fi fost gelosi pe Iisus Hristos pe care sotiile lor Îl vor fi iubind sau câte sotii la rândul lor..." s.a.m.d.
V-as ruga sã evidentiati diferentele dintre iubirea fatã de celãlalt (între soti, între prieteni) si iubirea lui Dumnezeu, care este "un izvor care vuieste", si sã anulati diferentele.
În ceea ce priveste esenta iubirii, iubirea este aceeasi. Crestinismul nu a creat iubirea. Crestinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidentã. Crestinismul are rostul de a salva iubirea, de a o directiona, de a face din iubirea pãti-masã - iubire virtuoasã, iubire adevãratã.
Domnul Hristos a spus: "Cel ce iubeste pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu sau pe fiicã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeazã Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37-38).
Deci Domnul Hristos a avut în vedere posibilitatea de a se schimba calitatea iubirii, de a fi directionatã spre negativ iubirea, de aceea spune cã "cel ce iubeste pe tatã sau pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine", în întelesul cã cel care nu tine seama se iubirea lui Hristos, renuntã la Hristos pentru a face ceea ce îsi doresc pãrintii lui. "Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiicã mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine". Aceasta nu desfiinteazã iubirea fatã de copii, ci o accentueazã si o mentine într-o sferã deosebitã ce nu poate niciodatã sã fie nimicitã, umbritã sau înlãturatã nici mãcar partial, pentru cã Domnul Hristos mentine iubirea.
Eu am spus undeva cã mi-am programat toate prieteniile pentru vesnicie. De ce? Pentru cã, mai înainte de toate, n-are rost sã renunt la ceva pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizeazã prin Hristos, rãmân în vesnicie.
Deci esenta iubirii e aceeasi si la crestini si la necrestini, dar diferentele sunt acestea, cã o iubire care este dupã poruncã si care nu face rãul, este o iubire statornicã prin faptul cã te mentine în legãturã cu Domnul Hristos. Întâi e Hristos si apoi sunt ceilalti oameni!
Pentru a evidentia limitele dintre iubire si falsa iubire, ar trebui sã vorbim despre bucurie sau, mai exact, despre iubirea care zideste, aducãtoare de bucurie si luminã.
Între învãtãturile Domnului nostru Iisus Hristos este si una care dã probleme multora, care este mai putin doritã de oameni dar care îsi are importanta si rostul ei. Este vorba despre iubirea fatã de dusmani. Întelegem cu totii iubirea fatã de prieteni, fatã de pãrinti, fatã de copii, întelegem cu totii cã ni se cere iubire fatã de oamenii care nu ne fac nici un rãu. Dorim cu totii sã se înmulteascã iubirea, am vrea sã fie cât mai multã iubire în lumea aceasta, chiar dacã nu contribuim noi destul sã se înmulteascã iubirea, chiar dacã nu întrebuintãm întreaga noastrã capacitate de iubire fireascã.
Toate acestea le întelegem direct si fãrã un efort oarecare, însã când ni se spune "Iubiti pe vrãjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vã blestemã, faceti bine celor ce vã urãsc si rugati-vã pentru cei ce vã vatãmã sau vã prigonesc" (Matei 5, 44), parcã stãm la îndoialã! Chiar dacã stim cã au fost oameni care au împlinit lucrurile acestea, de exemplu, Sfântul Arhidiacon Stefan, care s-a rugat pentru cei care îl ucideau cu pietre zicând: "Doamne, nu le socoti lor pãcatul acesta!" (Fapte 7, 60).
Ne pare bine cã Domnul Hristos a zis: "Pãrinte, iartã-le lor, cã nu stiu ce fac" (Luca 23, 34), cuvânt pe care l-a rostit fiind rãstignit pe Cruce, referindu-se la rãstignitorii Sãi; totusi, când ni se spune nouã sã facem asa, parcã avem ezitãri. Domnul Hristos vine cu o argumentare si zice: "Ca sã fiti fiii Tatãlui vostru Celui din ceruri, cã El face sã rãsarã soarele peste cei rãi si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5, 45). Si în continuare: "Dacã iubiti numai pe cei ce vã iubesc, ce rãsplatã veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru?" (Matei 5, 46). Dacã faceti bine numai celor ce vã fac bine, ce rãsplatã puteti avea, cã doar si vamesii (categorie dispretuitã pe vremea aceea) fac acelasi lucru. "Fiti, dar, voi desãvârsiti precum Tatãl vostru Cel ceresc desãvârsit este" (Matei 5, 48). Domnul Hristos spune cuvintele acestea pentru a ne arãta cã numai asa putem sã fim fii ai Tatãlui nostru Celui din ceruri, care nu-si mãsoarã iubirea cu starea pe care o au oamenii spre care Îsi îndreaptã iubirea.
Eu cred, însã, cã atunci când Domnul Hristos a spus cuvântul "Iubiti pe vrãjmasii vostri", s-a gândit si la faptul cã iubirea este fericire. Nimeni nu este mai fericit decât acela care iubeste si se simte iubit. În orice caz, iubirea este aducãtoare de multumire, aducãtoare de fericire.
Când iubesti pe cineva, intri în sfera bucuriei, esti satisfã-cut de însusi faptul cã iubesti. Pentru cã Domnul Hristos stia si stie lucrul acesta, a rânduit si iubirea fatã de dusmani. Nu numai în întelesul cã dacã nu iubesti pe dusmani te pãgubesti sau în întelesul cã dacã îi iubesti nu rãsplãtesti rãul cu rãu, ci mai cu seamã în întelesul cã, iubind pe dusmani, ai încã un prilej sã te simti iubit, iubirea fiind aducãtoare de fericire, aducãtoare de bucurie.
În toatã Evanghelia întâlnim gândul cã Domnul Hristos ce-re oamenilor bucuria: "Bucurati-vã si vã veseliti cã plata voastrã multã este în ceruri" (Matei 5, 12); "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sã fie în voi si ca bucuria voastrã sã fie deplinã" (Ioan 15,11); "Iarãsi vã voi vedea si se va bucura inima voastrã si bucuria voastrã nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 22). Mântuitorul a prezentat Împãrãtia lui Dumnezeu ca pe un prilej de ospãt, ca pe un prilej de bucurie: "Multi vor veni si vor sta la masã în Împãrãtia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov"; "Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tãu" (Matei 25, 23). Oamenii s-au bucurat de Domnul Hristos, de prezenta Lui, de atingerea de El. L-au auzit vorbin-du-le, îndemnându-i spre bucurie. Multimea uimitã si bucuroasã a alergat sã I se închine când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbãrii la Fatã (cf. Marcu 9, 15).
Sfintii Apostoli au insistat si ei în învãtãturile lor si în scrierile lor pentru bucurie. Sfântul Apostol Pavel zice: "Bucurati-vã întru bucuria nãdejdii", cuvânt scris în Epistola cãtre Romani, sau "Bucurati-vã pururea întru Domnul. Si iarãsi zic: Bucurati-vã" (Filipeni 4, 4).
Toate acestea sunt îndemnuri la bucurie pentru cã Dumnezeu vrea ca toti oamenii sã intre în suvoiul de bucurie, iar iubirea este un temei de bucurie. Cu cât iubesti mai mult si pe mai multi, cu atât esti mai mult în sfera bucuriei. Asa cã nu se poate desprinde iubirea de bucurie, nici bucuria de iubire. Se conditioneazã una pe alta, se sustin. Bucuria sustine iubirea, iubirea sustine bucuria si acestea douã îl caracterizeazã pe crestinul cel bun, care se modeleazã dupã voia lui Dumnezeu.
O temã de permanentã actualitate este iubirea în rândul tinerilor. Aveti si o carte care s-a ocupat cu acest subiect. Aceastã iubire în rândul tinerilor este uneori denaturatã, de multe ori este întinatã, ajungându-se chiar la curvie. Care este sfatul Preacuviosiei voastre?
Mai întâi de toate as vrea sã spun cã pe când eram copil si auzeam vorbindu-se de iubire aveam impresia cã este un lucru interzis. Nu-mi aduc aminte ce gândeam în legãturã cu porunca de a iubi, dar când se vorbea despre tineri - cã se iubesc, aveam impresia cã este un lucru care nu trebuie sã se facã. Nu-mi aduc aminte la ce mã gândeam anume sau pânã unde mã gândeam cã duce iubirea, dar tin minte foarte bine cã aveam impresia cã iubirea este un lucru interzis, mai ales între tineri de sex opus.
În realitate nu este asa, pentru cã iubirea este o virtute, este un dar de la Dumnezeu, este ceea ce ne aseamãnã cu Dumnezeu. Dacã stim cum sã ne rânduim iubirea la tinerete si la bãtrânete, iubirea rãmâne o realitate salvatoare, o realitate mântuitoare.
Însã, pentru cã toate ale omului sunt la nivelul omului si pentru cã în iubirea curatã pot sã intre si lucruri neconforme cu curãtia, cu iubirea superioarã, trebuie sã avem în vedere niste lucruri. Mai întâi de toate, s-a ajuns la o întelegere gresitã a prieteniei. Odatã eram în fata unei fete care se numea Monica, si i-am zis:
- Si eu am o prietenã pe care o cheamã Monica.
- Nu se poate!
- De ce sã nu se poatã?
- Pentru cã dumneavoastrã sunteti cãlugãr si nu puteti avea prietene!
Iubirea îi apropie pe oameni, dar nu-i angajeazã la lucruri care nu tin de prietenie, care pot aduce complicatii (si de cele mai multe ori aduc complicatii). Sunt putini prieteni care îsi con-tinuã prietenia în cãsãtorie. Sunt atâtia oameni care spun, si mai ales eu am posibilitatea sã aud spunând: "am avut un prieten si m-am certat cu el". Nu se poate! Cum sã te certi cu un prieten? Ori ai prieten si nu te certi niciodatã, ori zici cã ai prieten si te-ai certat cu el, dar asta înseamnã cã nu ai avut un prieten.
În ceea ce priveste iubirea între tineri, eu zic cã trebuie tinutã la mãsurile iubirii dintre frate si sorã. De obicei când ne gândim la o iubire curatã, la o iubire salvatã, ne gândim la iubirea dintre frati care se respectã ca fratii si se iubesc ca fratii. Când este vorba de o iubire care scade, care oferã ce nu trebuie sã ofere, sigur cã lucrurile se complicã! Iubirea scade, se întineazã si nu mai duce la ceea ce întelegem noi a fi bucurie, ci duce la niste lucruri care nu tin de prietenie, ci tin de cãsãtorie. Sunt lucruri care în cãsãtorie merg bine, dar în prietenie nu trebuie admise!
Totusi, sfatul final în vederea realizãrii acestor lucruri, care ar fi, vizându-L si pe Dumnezeu?
Dacã tii seama de Dumnezeu, stii ce ai de fãcut. Oamenii care fac altceva decât vrea Dumnezeu, de obicei nu tin seama de Dumnezeu! Pentru cei mai multi oameni, chiar dintre cei care se considerã credinciosi, Dumnezeu este mai mult o idee decât o realitate, mai mult o probabilitate decât ceva sigur. Ei nu se raporteazã la Dumnezeu.
Atunci când te raportezi la Dumnezeu, te întrebi: Ce-mi porunceste Dumnezeu, în cazul acesta? "Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce asteaptã Dumnezeu de la mine?" Dacã tii seama de Dumnezeu, lucrurile merg bine de la sine. Nu a zis Domnul Hristos: "Cel ce iubeste pe tatã ori pe mamã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel iubeste pe fiu sau pe fiicã mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeazã Mie nu este vrednic de Mine"? Tocmai asta a vrut sã scoatã în evidentã, cã în mãsura în care tii seama de Dumnezeu, lucrurile decurg de la sine cum trebuie, iar când nu tii seama de Dumnezeu, atunci admiti lucruri pe care nu le binecuvinteazã Dumnezeu.
Pãrintii care-i lasã pe copiii lor în nerânduialã, în nelegiuire, pentru cã "sunt copiii lor" si... "lasã sã se distreze"... "c-asa-i bine"... "c-asa-i modern"..., aceia nu mai tin seama de Dumnezeu! Copiii care-si necãjesc pãrintii fãcând lucruri pe care pãrintii nu le vor, nu-si mai iubesc pãrintii, ci-si iubesc patimile si lucrurile la care n-ar avea dreptul pânã nu sunt în rânduialã cu viata, cu cãsãtoria. În cazul acesta, bineînteles cã Dumnezeu este absent din gândurile lor, din simtãmintele lor, si atunci lucrurile merg în afarã de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate binecuvânta o astfel de viatã.
Când se tine seama de Dumnezeu, totul merge în legãturã cu Dumnezeu si în legãturã cu porunca lui Dumnezeu, iar viata nu suferã scãderi. În cazurile acestea, cu implicatii care nu tin de prietenie, de cele mai multe ori, oamenii nu-si lucreazã binele vesnic, ci un bine pãrut, un bine pe care îl admit ei pentru o vreme, apoi hai sã ne certãm cã n-am mai fost prieteni! Nu se poate! Când este vorba de Dumnezeu, lucrurile merg bine si bucuria este sigurã, pânã la sfârsitul vietii. O iubire care are scãderi si umbre poate fi ducãtoare la un fel de multumire vremelnicã, dupã care aduce nemultumiri.
O iubire desacralizatã poate fi recuperatã?Dacã da, cum?
O iubire desacralizatã poate fi recuperatã numai în mãsura în care cineva o recunoaste a fi desacralizatã. Dacã o socoteste normalã, "cã asa face toatã lumea" s.a.m.d, nu poate fi recuperatã. Se târãste la nivelul omului care se angajeazã la acea iubire desacralizatã, pentru cã toate ale omului sunt la mãsurile la care se gãseste omul.
Cred cã o iubire desacralizatã poate fi si ea salvatã asa cum poate fi salvat orice în viata omului, dar în mãsura în care omul recunoaste negativul din iubirea lui si se sileste, cu ajutorul lui Dumnezeu, sã-si reabiliteze iubirea. Deci întâi este gândul cã nu face bine când are o iubire pe care nu o vrea Dumnezeu asa.
Sunt necesare raportarea la porunca lui Dumnezeu, constiinta cã nu-i bine, dorinta de bine si rugãciunea cãtre Dumnezeu. Mântuirea nu ne-o dãm noi, ci ne-o dã Dumnezeu. Iubirea n-o schimbãm noi cu puterile noastre, ci o schimbã Dumnezeu în noi, în mãsura în care dorim sã fim schimbati de Dumnezeu de la rãu la bine.
Pãrinte Teofil, dati-ne un cuvânt de folos.
Sã salvãm si sã înmultim iubirea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu