miercuri, 7 februarie 2018

LEPADAREA DE HRISTOS

Nu stiu daca altii au preferinte din astea dar eu ii indragesc cei doi apostoli: pe Petru si pe Pavel!

M-am intrebat adesea de unde imi vine aceasta tandrete pe care o simt pentru cei doi si cred ca azi am inteles! 

Momentul lepadarii lui Petru este consemnat de toti cei patru evanghelisti - Marcu 13: 66-72, Matei 25: 69-75, Luca 22: 54-62, Ioan 18: 15-18, 25-27!

Lepadarea lui Petru este evident un gest de lasitate. El Il reneaga pe Invatatorul sau, caruia Ii spusese "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. "! 
Se leapada de El si nu oricum ci de trei ori si cu juramant! 

Dar aceasta este greseala care ridica, spre deosebire de Iuda care, fara pocainta, ramane daramat!
Petru  cade din statutul sau de Apostol dar caderea aceea ii va fi spre invatare de minte si de mare folos!

Cautand sa ma documentez pentru subiectul acesta, am dat peste un text de o frumusete desavarsita, pe care l-am postat mai jos. Este povestea asa-zisului proces al Mantuitorului, un film al evenimentelor extrem de percutant!

Daca ajungeti aici... nu va demobilizati de lungimea lui: nu veti simti cand il veti parcurge, si poate ca la final veti avea chiar lacrimi in ochi, cum mi s-a intamplat mie!

Palatul ocupat de Ana si Caiafa in Ierusalim se inalta deasupra unei curti dreptunghiulare, unde se intra printr-un vestibul boltit; la capatul departat al curtii era sala unde se adunase sinedriul care L-a condamnat pe Hristos la moarte. Doar doi dintre Apostoli, venindu-si in fire dupa spaima de la inceput, au urmat – desi cu teama si de departe – intune­cata procesiune a ostasilor care-L duceau din Gradina Ghetsimani pe Mantuitorul. 

Unul dintre ei, ucenicul cel iubit, care era cunoscut arhiereului, a fost lasat sa intre in curte fara a i se pune piedici, fara a incerca sa-si ascunda simpatiile sau identitatea. 
Nu s-a intamplat la fel si cu celalalt.(Petru) 
Galileean necunoscut, a fost oprit la intrare de portareasa, care avea, evident, porunca sa nu lase in curte oameni necunoscuti si dubiosi. Sa ne amintim ca saducheii se straduiau ca judeca­rea lui Iisus sa aiba loc fara nici un fel de publicitate, iar pre­zenta ucenicilor si adeptilor Lui nu era de dorit pentru jude­catori.

Era o noapte ingrozitoare, o noapte agitata, o noapte a banuielilor, iar Petru era slab si dragostea lui era ameste­cata cu teama; totusi, el s-a straduit sa se strecoare chiar in mijlocul primejdiosilor sai vrajmasi. 

Ioan l-a ajutat si, fiind cunoscut cu arhiereul, si-a folosit toata inraurirea pentru ca Petru sa fie lasat inauntru.

Cutezator si nechibzuit, ascunzand moti­vele bune care-l facusera sa vina acolo si prefacandu-se, pro­babil, ca a venit din simpla curiozitate, ca privitor intampla­tor, Petru a intrat in curte, s-a apropiat de focul care ardea in mijlocul ei si s-a asezat intre slugile arhieresti, care se incal­zeau acolo. Intre timp, de grupul din jurul focului s-a apropiat o slujnica a arhiereului si, uitandu-se bine la insul dubi­os a carui fata era bine luminata de flacara, l-a recunoscut si a strigat: "Si tu erai cu Iisus Nazarineanul"!

Petru s-a pierdut cu desavarsire: in jur era o multime de straini, il priveau cu dus­manie si banuiala cu fete intunecate. 

Sa recunoasca i se parea primejdios nu numai deoarece putea sa fie dat afara si lipsit astfel de posibilitatea de a vedea ce se va intampla, ci deoa­rece putea sa iasa si mai rau: o frica ascunsa si poate nu lip­sita de temei ii soptea cu viclenie ca ar putea sa fie arestat in calitate de complice al invinuitului, fiindca nici unul dintre ucenici nu stia care este acuzatia oficiala adusa Domnului si in ce masura erau afectati si ei. Daca Hristos era socotit un criminal politic periculos, evident ca ucenicii ar fi fost luati drept complici si tratati ca o banda de complotisti.

Ori­cum ar fi, teama ascunsa si ingrijorarea au pus stapanire pe Petru. Acesta a uitat ca nu demult, chiar in noaptea aceea, respinsese cu infierbantare orice posibilitate de a trada: "Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti… Si de ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine" (Mt. 26, 33,35). A uitat si… s-a lepadat.
Fara indoiala, in acel moment lepadarea i s-a parut lui Petru doar evitare a unei primejdii inutile – dar s-a oprit insa doar la atat?

Vai! O minciuna atrage dupa sine, aproape inevitabil, alta

Daca ati spus o data un neadevar, sunteti deja siliti sa il sustineti, pentru a nu fi dati in vileag, si a va indrepta greseala intentionata sau nu si a o recunoaste sincer devine un lucru cu mult mai greu decat a spune adevarul de la inceput, fiindca atunci trebuie sa recunoasteti ca ati mintit – insa orgoliul nu va lasa sa faceti asta, si foarte repede „abaterea de la adevar” neintentionata devine negare constienta a acestu­ia. Exista multi oameni nefericiti, care odata cazuti in plasele propriei lor minciuni, negasind in sine puterea de a le rupe printr-o recunoastere hotarata si cinstita, stau incurcati mult timp in ele si sfarsesc prin a se impaca cu minciuna atat de mult, incat aceasta incepe sa li se para adevar.

Tagaduirea lui Petru a fost, poate, crezuta pentru o vre­me, fiindca era foarte fatisa si insistenta, insa ea i-a adus aminte de primejdie. Ca un vinovat, se retrage de langa foc la intrarea in curte, cand s-a auzit cantarea cocosului – care­ia Petru, dupa toate aparentele, nu i-a dat atentie. Tradarea pe care Domnul i-o prezisese L-a urmarit si acolo.

Slujnica L-a aratat celorlalte slugi ce se aflau in apropiere ca pe un ins care fusese, fara urma de indoiala, impreuna cu Iisus Galileeanul. Minciuna i s-a parut atunci mai mult decat indispen­sabila si, pentru a se asigura impotriva banuielilor, Petru a intarit-o cu juramant. Acum insa fuga era deja cu neputin­ta, nu ar fi facut decat sa confirme banuielile, asa ca Petru, posomorat, a hotarat sa se alature iarasi grupului nepriete­nos si inclinat spre suspiciuni care statea in jurul focului.

A trecut un ceas intreg. Pentru Petru a fost un ceas cum­plit, de neuitat. Simtamantul apasator al minciunii si consti­inta primejdiei crescande aveau o inraurire deprimanta asu­pra firii lui nervoase, impulsive. Dialectul lui galileean, vioiciunea innascuta a caracterului, imbinata acum cu cea mai mare sfiala, deosebitul interes fata de stirile despre mersul judecatii asupra lui Iisus, precum si o multime de alte imprejurari, se intorceau acum tot mai mult impotriva lui Petru. 

Evident, cu toata lepadarea lui, nu se bucura de incredere, si brusc, unul dintre cei ce stateau imprejurul focului i s-a adre­sat iarasi: "Cu adevarat esti dintre ei, caci esti si galileean si vor­birea ta se aseamana, iar altul a adaugat: Nu te-am vazut eu pe tine, in gradina, cu El?" (In 18, 26).

Cum i s-a oprit inima in piept lui Petru cand a auzit cuvintele acestea, care nu prevesteau nimic bun! 

A increme­nit de groaza, dupa cum spune Ioan Gura de Aur, si, uitand de toate, a inceput sa se jure ca nu-L cunoaste pe Hristos. Si deodata a cantat cocosul! Petru si-a amintit prezicerea Domnului: inainte de a canta de doua ori cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine.

Si-a amintit si cum il asigura de dra­gostea si devotamentul sau, a inteles ca L-a tradat, si-a inte­les caderea – si in aceeasi clipa, ne spune Evanghelistul Luca, "Domnul, intorcandu-Se, l-a privit de departe pe Petru."

O, privirea aceea! In ea nu era repros, nu era nemultumi­re, in ea era numai suferinta si o tristete de nedescris! 


Petru a tinut minte privirea aceea tacuta tot restul vietii. Aceea a fost privirea de ramas-bun pe care Domnul i-a daruit-o uceni­cului Sau inflacarat, insa nestatornic – si cat de graitoare a fost! In ea, Petru a citit ca nu s-a ascuns de Domnul caderea lui, ca invatatorul i-a auzit lepadarea, juramintele nebunesti, si ca marea Lui inima iubitoare a fost ranita de o intrista­re adanca.

Mantuitorul suferea  si in aceasta avea o parte de vina unul dintre cei mai buni ucenici ai Lui.
Privirea aceea a starnit in sufletul lui Petru o durere mis­tuitoare. Parca i s-a infipt in inima un ac ascutit si rece atunci cand a inteles fatala insemnatate a lepadarii cu juramant, de a carei greutate duhovniceasca poate ca nu-si daduse pe deplin seama pana atunci.
Si "Iesind afara, a plans cu amar"(Lc. 22, 62).

Sa ramana in gloata aceea grosolana, intre oameni nepasatori sau dusmanosi, nu mai putea. I se sfasia sufletul de suspine. Necuprin­sa amaraciune, cum nu mai traise, pesemne, niciodata, nu putea fi ascunsa sub masca curiozitatii nepasatoare. Voia sa planga, sa geama, sa se bata cu pumnii in piept si sa zaca in tarana, simtind asupra sa cumplita, strivitoarea greutate a pacatului si a durerii.

A iesit, iar noaptea intunecata l-a primit in bratele sale cu amaraciunea lui, cu mahnirea lui cu tot. Si in acea noapte nimeni nu s-a simtit mai singur decat Apostolul Petru, care-si plangea tradarea in chinurile constiintei rascolite, strapungatoare.

Pentru ce plangea Petru?

In viforul de ganduri si simtaminte ce se starneste de obi­cei intr-un suflet sensibil care a fost tulburat de pacat este intotdeauna greu sa faci lumina pe deplin. Acolo sunt atatea crampeie de ganduri lipsite de limpezime, de amintiri fuga­re, de amare pareri de rau, de muscatoare reprosuri impotriva propriei slabiciuni!  Nu se face auzita doar soapta mincinoa­sa a indreptatirii de sine, iar orgoliul se ascunde, ca un caine batut, de biciul constiintei tulburate – insa in acest haos de trairi sufletesti exista intotdeauna o idee centrala, un senti­ment fundamental, din care se nasc toate celelalte cum zboa­ra scanteile marunte dintr-un fier incins batut pe nicovala.

Pentru Petru, acest sentiment fundamental era dragostea [ranita]. Amaraciunea lui era amaraciunea unei inimi nobile, iubitoare. A iubi atat de puternic, atat de neprecupetit ca Petru, si a-L [rani] pe Cel iubit, tradandu-L, cu atata groso­lanie, cu atata lipsa de mila, fara macar a intelege bine cum s-a putut intampla una ca asta, era insuportabil de greu. 

In acele clipe i se parea ca nu poate fi nimic mai rau si ca totul este pierdut.
Probabil ca se gandea:
„Dumnezeule mare! Singur m-am scos din randul ucenicilor Lui, singur m-am lipsit de fericirea de a fi unul dintre apropiatii Lui, cu care El impartea necazurile si bucuriile Sale, carora le incredinta gandurile Sale cele mai intime, carora le-a daruit toata inima Sa mare, atotcuprinzatoare! Singur m-am lipsit de iubirea si binecu­vantarea Lui, am renuntat la ceea ce intotdeauna a fost pen­tru mine lucrul cel mai de pret in viata – si niciodata, nicio­data nu ma va mai numi Apostol al Sau, prieten al Sau! Dar eu Il iubesc! Nu pot sa-mi insel inima, care se chinuie si geme atat de tare cand ma gandesc cat de adanc L-am jignit!
„Nu-L cunosc pe Omul Acesta”, am zis. Nu-L cunosc! Nu-L cunosc pe Invatatorul meu, cu Care am umblat ani intregi printre fiii lui Israel, cu Care mi se parea ca m-am inrudit sufleteste fara putinta de ruptura, de la Care am pri­mit atata grija, atata dragoste nemeritata si milostivire atotiertatoare, de la Care am auzit atatea mari cuvinte ale vietii, pe care le adunam cu ravna lacoma, ca pe niste margaritare de pret care cadeau din gura Lui binecuvantata! El ne-a dat atat de mult!  Cu mana darnica a risipit ina­intea noastra atatea comori ale cunoasterii dumnezeiesti; neobosit, cu rabdare nemarginita, cu blanda ingaduinta fata de grosolania si prostia noastra, El ne-a invatat mereu cuvin­tele vietii vesnice, dorind sa ne aduca in Imparatia Sa si sa ne dea fericirea fara sfarsit. El ne-a dat totul: puterile Sale, dragostea Sa, descoperirile Sale, iar acum este gata sa dea sange­le Sau, viata Sa… Si cum L-am rasplatit eu pentru dragostea si mila Lui jertfelnica?!
Printr-o lepadare rusinoasa!
Da, m-am lepadat! M-am lepadat tocmai atunci cand avea mai multa nevoie de sprijin. Este batjocorit, este cleve­tit, este ocarat si batut. I se pregateste osanda de moarte si n-are cine sa-L mangaie. In jur sunt doar vrajmasi, oameni plini de ura, care se bucura cu rautate de necazul Lui! Cat de pretioasa e pentru El acum chiar si o singura privire milostiva – nici macar un cuvant spus cu voce tare, ce poate doar sa atraga primejdia si se ineaca neputincios in suvoiul voci­lor dusmanoase, ci un chip milos in mijlocul acestei gloate crude si fara mila! Si pesemne ca El cauta cu privirea in jurul Sau tocmai un asemenea chip datator de imbarbatare…
"Am asteptat pe cel ce m-ar milui, si nu era, si pe cei ce m-ar man­gaia, si nu i-am aflat" (Ps. 68, 24) 
 
S-a uitat si m-a vazut, dar ce a gasit in mine? Un tradator fricos, viclean, in stare doar sa dea incredintari mincinoase despre dragostea si daruirea lui atunci cand in jur e liniste si poate fi sigur ca va lua parte la slava viitoare. Indata ce au palit nadejdile acestea, indata ce a suflat vantul rece al primejdiei si al amenintarii restris­tilor, ce s-a ales de aceste incredintari, de aceste juraminte mincinoase?! Totul a fost uitat! M-am jurat inaintea Lui ca o sa-mi dau viata pentru El, dar de lepadat nu o sa ma lepad, iar aici m-am jurat cu si mai multa osardie ca nu-L cunosc si ca n-am nimic de-a face cu El… Acesta este pretul juramintelor mele! Si ce durere va fi strans inima-I chinuita atunci cand a bagat de seama ca de El se leapada ucenicul de la care era in drept sa astepte credinciosie…
M-am lepadat… El n-a primit de la mine nici o privire pli­na de mila, nici un semn de imbarbatare! L-am lasat singur, trist si lipsit de aparare in mijlocul acestor fiare care Il chinuie, Il bat, Il batjocoresc si Il scuipa. In acest pahar al patimirilor si necazului, eu, care eram socotit ucenic si prieten al Lui, am adaugat atat de multa amaraciune, fara indoiala mai dureroasa decat aceste batjocuri si batai! Sa fii lovit de cine­va apropiat, de un prieten, este cu mult mai greu decat sa fii lovit de un vrajmas…
El m-a numit «piatra». Mi-a incredintat sarcina de a-i intari pe fratii mei…O, cat de crud I-am batjocorit nadejdile! Piatra s-a prefacut intr-o gramada de praf risipit de vant, iar cei pe care trebuia sa-i intaresc s-au dovedit a fi mai buni, mai vrednici, mai tari ca mine, fiindca ei nu s-au lepadat, cum am facut eu!
Si doar m-a prevenit. Cu grija blanda m-a prevenit cu privire la ispita ce ma astepta, la primejdia tradarii, dar n-am crezut. N-am crezut, uitand ca El stie inima mea mai bine decat eu insumi. In mandria mea nebuneasca, in oarba mea incredere in sine, eram incredintat ca nu se poate asa ceva. Chiar ma socoteam piatra neclintita, diamant al credintei si daruirii! Am uitat chiar si lectia pe care mi-a dat-o cand era sa ma inec din pricina putinatatii credintei, dar am fost izba­vit de mana Lui!

O, dragul meu, iubitul meu invatator! Iarta-ma pe mine, necredinciosul si ticalosul Tau ucenic! Iarta-mi putinatatea de suflet, tradarea cea rusinoasa! Tu vezi inima mea, Tu stii tot ce este in om! Tu stii ca Te iubesc… Nu indraznesc sa-Ţi spun ca Te iubesc mai mult decat toti ceilalti, nu indraznesc sa-Ţi spun ca si daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu ma voi sminti, fiindca vad cu totul altceva: nimeni nu s-a lepa­dat, nimeni nu s-a smintit in afara de mine! Dar eu, nevred­nicul si slabul, totusi Te iubesc, si inima mea este plina de durere, groaza si mahnire nepovestita. Iarta-ma daca poti, daca pacatul meu poate fi iertat! Stiu ca Tu poti! In marea Ta blandete, in dumnezeiasca Ta ingaduinta, Tu esti gata sa ierti de saptezeci de ori cate sapte pacatosului care se caieste. Tu poti sa ierti, dar eu… Cred ca niciodata n-o sa-mi iert si n-o sa mi uit caderea!“

Si Apostolul Petru nu si-a uitat-o. Ucenicul lui, Sfantul Clement, istoriseste ca toata viata, la cantarea de noapte a cocosului, ingenunchea si, scaldat in lacrimi, se caia pentru lepadarea sa si cerea iertare, macar ca Domnul Insusi il iertase la scurta vreme dupa Inviere. 


O alta traditie bisericeasca spune ca, de plansul des si amar, ochii Sfantului Petru erau rosii intotdeauna.

Noua faradelegea lui Petru ni se pare neinsemnata, ca doar in sufletul lui ramasese acelasi ucenic credincios si iubitor, ca doar lepadarea lui n-a fost sincera, ci rostul ei era numai oco­lirea primejdiei si, poate, a alungarii din curtea arhiereului, care i-ar fi rapit putinta de a-L vedea pana la sfarsit pe Inva­tatorul sau si a afla rezultatul judecatii savarsite asupra Lui. 

Care dintre noi n-ar fi facut la fel in imprejurari asemanatoa­re?

Pacatul lui Petru poate fi definit nu ca tradare adevarata, ci ca lipsa de indrazneala si de tarie in credinta si ca refuz al marturisirii fatise.

Si totusi, acest pacat i s-a parut extrem de grav insusi Apostolului, iar Biserica veche nu ingaduia asemenea lepa­dari, nici macar in vremea cumplitelor prigoane din partea paganilor, lipsindu-i pe cei ce pacatuiau astfel de impartasi­rea bisericeasca. 

Sfintii Parinti ai Bisericii au aceleasi vederi. 

Acelasi Apostol Petru, dupa lectia pe care a trait-o, spune in prima sa Epistola: "Sa fiti gata totdeauna sa raspundeti oricui va cere socoteala despre nadejdea voastra, dar cu blandete si cu evlavie " (I Pt. 3,15-16).

Sa ne amintim si cuvintele rostite de Domnul Insusi cu mult timp inainte de patimirile Sale:

De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului Se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri (Lc. 9, 26).

Oricine va marturisi pentru Mine inain­tea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu, iar cel ce se va lepada de Mine inain­tea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu (Lc. 12,8-9) 

Infricosatoare amenintare! Si cu cata usurinta ne lepadam noi de Hristos chiar si in imprejurari nu atat de grele ca cele in care s-a gasit Sfantul Apostol Petru! 

Sa ne amintim de tre­cutul nostru: cat de des ne-am rusinat in fata celor care batjocoreau numele lui Dumnezeu! Cat de des am tacut inain­tea clevetitorilor si ne-am purtat de parca nu L-am cunoaste deloc pe Mantuitorul si n-am dorit sa stim nimic de El! Cat de des, in desarta flecareala lumeasca, am ascultat anecdote hulitoare si nu am indraznit sa spunem nimic, temandu-ne sa-L oprim pe hulitor cu seriozitate! Cat de des am fost biru­iti de ispite cu totul neinsemnate! Cat de des, in nereusi­te si neplaceri, am cartit impotriva lui Dumnezeu si ne-am departat de El inciudati ca nu ne ajuta in problemele noastre si nu ne indeplineste rugaciunile noastre! O singura privire, o singura vorba, o singura obiectie sau intrebare pusa la vreme nepotrivita, o neplacere cat de marunta, un lucru de nimic sunt adeseori pentru noi ocazii de a ne lepada de Iisus Hristos si de invatatura Lui

Vedem aceasta mai ales in vre­murile de acum: pana si oamenii care in adancul sufletului se considera credinciosi se leapada cu cea mai mare usurinta de credinta lor, declarandu-se oficial necredinciosi din tea­ma ca-si vor pierde locul de munca sau castigurile si uitand ca omul n-are nici un folos daca dobandeste intreaga lume pierzandu-si in schimb sufletul. Se tem de o privire nemultumita, de o incruntare a sefului lor, si nu stiu ce sa mai faca pentru a inlatura orice banuiala ca sunt religiosi – dar cel ce se leapada de Hristos inaintea oamenilor va fi lepadat inain­tea ingerilor lui Dumnezeu!

De ce din punctul de vedere al invataturii crestine lepada­rea de Hristos, chiar si pur exterioara, prefacuta, este totusi considerata un pacat grav?

Mai intai de toate, orice minciuna, oricare ar fi scopul ei, este un pacat, si nimic nu o poate indreptati, fiindca cel din­tai pricinuitor al minciunii este diavolul.

El de la inceput a fost ucigas de oameni, spune Domnul, si nu a stat intru ade­var, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii (In 8,44).

Slujirea lui Dumnezeu trebuie sa fie curata, fara pri­hana, si nu ingaduie minciuna. In domeniul relatiilor moral-religioase minciuna nu duce niciodata la urmari bune, chiar daca ni s-ar parea altfel. Chiar daca, poate, castigam ceva din ea in sensul bunastarii materiale, pe de alta parte minciuna aduce mari daune morale celui ce minte, si aceasta dauna nu este acoperita de castigul obtinut, in virtutea simplului fapt ca adevaratul crestinism nu nazuieste niciodata spre bunas­tarea exterioara, o nesocoteste si pune pe primul plan, mai intai de toate, atingerea desavarsirii morale.

Daca omul, intr-un moment critic, nu gaseste in sine bar­batia de a-L marturisi fatis pe Mantuitorul si Domnul sau, asta dovedeste ca este slaba credinta lui si ca motivele lega­te de teama, de confortul lumesc, de bunastarea pamanteas­ca sunt mai puternice in el decat iubirea de Dumnezeu – iar in acest caz cade sub osanda rostita in Apocalipsa Sfantu­lui Ioan Teologul catre ingerul Bisericii din Laodiceea:
Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici fierbinte… Asa, fiindca esti caldicel –nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea (Apoc. 3, 15-16).

De la crestin se cer devotament si credinciosie fata de Dumnezeu, fara frica de amenintari sau de patimiri  sau de moarte. Fii credincios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii (Apoc. 2,10).

Daca lepadarea este un mare pacat din punctul de vede­re al moralitatii personale, in plan bisericesc-comunitar ea este un pacat si mai grav. Pe marturisirea mucenicilor si a ucenicilor credinciosi ai Mantuitorului Hristos s-a intarit, a crescut si pana la urma a cucerit lumea Biserica. Dimpotriva, orice lepadare, orice sovaiala in credinta a madularelor ei sla­be si nestatornice i-au intarziat cresterea si au descompus-o launtric. Tentatia slabiciunii si lasitatii e foarte mare, si orice exemplu individual de lepadare este urmat fara intarziere de cei fricosi si putin credinciosi, care isi justifica fapta aratandu-i pe cei ce s-au lepadat de Hristos inaintea lor, fiindu-le absolut indiferent daca lepadarea acelora a fost adevarata sau prefacuta.

Iata de ce Biserica a luat masuri aspre fata de toti cei ce s-au lepadat, chiar daca lepadarea lor a fost prefacuta, de fri­ca chinurilor si a mortii.

Pricina caderii Apostolului Petru e limpede: infumura­rea si increderea in sine. "Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti", spune el.
Prin aceasta fagaduinta increzuta el se pune mai presus de restul uceni­cilor si parca chiar ii osandeste pentru ca n-au dragostea si devotamentul lui fierbinte. 


Nu incape indoiala ca Il iubes­te pe Domnul cu toata inflacararea firii sale cinstite, sincere, si ca doreste cu adevarat sa-I ramana credincios pana si sub amenintarea mortii, insa uita un lucru: uita ca niciodata, in nici un fel de imprejurari, omul nu se poate bizui pe propri­ile puteri si nu se poate pune chezas pentru felul in care se va purta daca nu se sprijina pe ajutorul dumnezeiesc, fiind­ca Domnul spune: Fara Mine nimic nu veti putea face (In 15, 5).

Iar cand omul nadajduieste in sine, uitand de Dum­nezeu, harul dumnezeiesc il paraseste si, lasat de capul sau, omul cade inevitabil, prin aceasta cadere cunoscandu-si in chip dureros neputinta morala. 
Aceste lectii sunt ingadui­te de iubirea dumnezeiasca pentru a-L invata pe om smere­nia. Ele sunt absolut necesare, deoarece fara ispite si caderi omul nu isi cunoaste slabiciunea, iar daca n-o cunoaste nu se poate lipi de Dumnezeu cu tot sufletul ca sa caute doar in El ajutor si sprijin in lupta pentru mantuirea sa – si acest ajutor haric El il trimite nu celor increzuti, ci celor smeriti. 

Se vede ca Apostolului Petru ii trebuia o asemenea lectie de smerenie, si el, dupa ce a invatat, in lacrimile si durerile pocaintei, aceasta lectie, marturiseste deja cu tarie inaintea cititorilor Epistolei sale:Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. Deci, smeriti-va sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca El sa va inalte la timpul cuvenit. Lasati-I Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Pt. 5, 5-7).

LECTIILE POCAINTEI
  • Iata prima lectie importanta pe care ne-o da istorisirea evanghelica despre lepadarea lui Petru: lectia smereniei, lec­tia nadajduirii doar in ajutorul lui Dumnezeu, lectia nece­sitatii de a ne incredinta cu totul voii lui Dumnezeu si de a cauta doar in ea reazem si mantuire.
  • A doua lectie care reiese din aceasta istorisire este cea pri­vitoare la conditiile pocainteiPetru a cazut, insa n-a pierit, asa cum a pierit, in dezna­dejdea sa, Iuda. Daca ingerul nevinovatiei L-a parasit, ingerul pocaintei i-a intins cu blandete mana, si in aceasta pocainta Petru si-a gasit iertarea si mantuirea.
Ce simtaminte s-au rasfrant in pocainta lui Petru si au facut-o roditoare? Stim ca Domnul a luat aminte spre aceasta pocainta si i-a daruit iertare Apostolului Sau ce pacatuise.
Am vazut deja ca in pocainta Apostolului Petru simta­mantul de temelie a fost cel al iubirii [ranite], constiinta ama­ra a faptului ca prin pacatul sau L-a jignit, L-a intristat pe Domnul, Care-l iubea si era iubit de el. Din aceasta consti­inta se si naste acel simtamant al smereniei si frangerii de ini­ma care este conditia indispensabila a pocaintei adevarate, deoarece "inima infranta si smerita Dumnezeu n-o va urgi­si" (Ps. 50), dupa cum spune Prorocul David, iar altundeva: "A
proape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul ii va mantui "(Ps. 33).

Pocainta noastra nu este nici pe departe patrunsa intot­deauna de simtamantul acesta, si ca atare nu poate fi totdeauna primita. In practica pastorala a Tainelor bisericesti se pot observa foarte clar diverse tipuri de pocainta, ce se deosebesc intre ele prin motivele si dispozitia sufleteasca a penitentilor.
  • Cel mai des se intalneste spovedania intemeiata pe pura obisnuinta, fara participarea vreunui sentiment. Cel ce se spovedeste isi insira apatic pacatele, iar uneori nici nu-si da macar osteneala sa si le aminteasca, cerand sa faca asta in locul lui preotul, si la fiecare intrebare raspunde nepasator: „Am pacatuit, parinte”, gandindu-se doar cum sa scape mai repede de aceasta obligatie neplacuta si sa primeasca dezle­garea. Intr-o asemenea spovedanie nu exista nici frangere de inima, nici smerenie, si este greu, de presupus ca ea poate fi primita de Dumnezeu, fiindca nu poate decat sa jigneasca marirea si dreapta Lui judecata. In ea nu exista constiinta propriei vinovatii, nici dorinta si intentia de indreptare, si ca atare nu poate dobandi iertare.
De ce acesti crestini caldicei considera, totusi, ca trebuie sa se apropie de Tainele Spovedaniei si Impartasirii? 
Cauza consta intr-o conceptie gresita asupra Tainei, care-i atribuie acesteia o lucrare pur mecani­ca, de genul "ex opere operato" din catolicism. 
Or, trebuie sa tinem bine minte ca, daca ne putem impartasi cu Sfintele Taine nu „spre tamaduirea sufletului si a trupului“, ci „spre judecata si spre osanda“, si prin Taina Pocaintei putem, in loc de a primi dezlegarea pacatelor, sa-L maniem si mai tare pe Dumnezeu.
  • Exista un alt fel de pocainta, a carei temei este orgoliul, mandria, si care se intalneste cu precadere la oamenii care abia au inceput nevointa constienta a vietii crestine, atunci cand ravna (adeseori fara discernamant) nu este inca tempe­rata de smerenie si de constiinta propriei neputinte. Manat de primele impulsuri ale osardiei, omul se avanta spre Dumnezeu, spre rasplata chemarii de Sus (Filip. 3, 14), nazuieste sa atinga cat mai degraba treptele cele mai inalte ale desa­varsirii, ia asupra sa tot felul de nevointe, uneori chiar pes­te puteri. La inceput totul merge bine. Succesele sunt vadi­te si neindoielnice. S-ar parea ca mai ramane numai un mic efort pana la idealul desavarsirii crestine, care este sfintenia – si fiind inca in necunostinta de faptul ca aceasta desavar­sire se dobandeste prin osteneala grea si prin exercitiu indelungat, omul incepe sa se admire singur si sa-si admire succe­sele. 
Vai! Tocmai aici il pandeste ispita crancena… Un singur pas gresit si urmeaza o cadere ingrozitoare; pacatul savarsit pe neasteptate il desteapta pe om din visarile orgolioase! Se destrama inchipuirile de sfintenie, se risipesc iluziile despre propria desavarsire… Omului incepe sa i se para ca s-a pra­valit si mai jos decat era inainte, si atunci in suflet se naste sentimentul tulbure al ciudei pe sine insusi, pe imprejurari, chiar si pe Dumnezeu, pentru „greseala ireparabila”, care ar fi putut fi prevenita; sunt nimicite dintr-un foc toate succesele obtinute si toate roadele sfortarilor incordateIn acest moment poate lua nastere dezamagirea si chiar deznadejdea inversunata. Este acelasi sentiment pe care il traieste picto­rul talentat care, printr-o trasatura de penel neindemanatica, imprudenta, si-a stricat capodopera – rodul inaltei inspiratii si efortului perseverent. Sentimentul acesta poate fi insotit de frangerea inimii, insa aici, bineinteles, nu exista smerenie, caci la temeiul lui se afla mandria si orgoliul dezamagit.
  • Uneori, pocainta se bazeaza pe sentimentul de frica. Omul se teme de judecata viitoare, se teme de pedeapsa si vrea sa dobandeasca iertare. Acest fel de pocainta este mai presus decat cele doua de mai inainte, insa nu este totusi desavarsit. Aici exista, fara indoiala, smerenie, insa frangerea inimii poate sa lipseasca.
  • In fine, forma cea mai inalta a pocaintei adevarate este pocainta Apostolului Petru. Omul se intristeaza pentru ca prin pacatul sau L-a intristat si L-a maniat pe Tatal Ceresc, Care-l iubeste si este iubit de el; isi da seama ca pacatul sau este o grea nerecunostinta fata de El ca raspuns la toate bine­facerile Lui, si plange pentru ca pacatul l-a indepartat de Cel iubit. Intr-o asemenea pocainta e si smerenie, si frangere de inima.
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)
„În vremea aceea, vorbind Iisus cu ucenicii Săi, a venit Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei doispre­zece, și cu el mulțime de oameni cu săbii și cu ciomege, trimiși de arhierei, de cărturari și de bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: Cel pe Care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază. Și, venind, îndată s-a apropiat de El și I-a zis: Bucură-te, Învățătorule! Și L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El și L-au prins. Unul din cei ce stăteau pe lângă El, scoțând sabia, a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Și răspunzând, Iisus le-a zis: Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și toiege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi eram la voi în templu, învățând, și nu M-ați prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile. Și, lăsându-L, au fugit toți. Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânză de in pe trupul gol, și l-au prins. El însă, smulgându-se din pânza de in, a fugit gol. Și L-au dus pe Iisus la arhiereu și s-au adunat acolo toți arhiereii și bătrânii și cărturarii. Iar Petru, de depar­te, a mers după El până a intrat înăuntru în curtea arhiereului și ședea împreună cu slujitorii, încălzin­du-se la foc. Arhiereii și tot sfatul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-L dea la moarte, dar nu găseau. Că mulți mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Și ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână și în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi. Dar nici așa mărturia lor nu era la fel. Atunci, ridicându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Iar El tăcea și nu răspundea nimic. Iarăși L-a întrebat arhiereul și I-a zis: Ești tu Hristos, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâșiindu-și hainele, a zis: Ce trebuință mai avem de martori? Ați auzit blasfe­mia. Ce vi se pare vouă? Iar ei toți au judecat că El este vinovat de moarte. Și unii au început să-L scuipe și să-I acopere fața și să-L bată cu pumnii și să-I zică: Prorocește! Și slujitorii Îl loveau cu palme­le. 
Și, Petru fiind jos în curte, a venit una din slujni­- cele arhiereului și, văzându-l pe Petru încălzindu-se, s-a uitat la el și a zis: Și tu erai cu Iisus Nazarinea­nul. El însă a tăgăduit, zicând: Nici nu știu, nici nu înțeleg ce zici. Și a ieșit afară, înaintea curții; și a cântat cocoșul. Dar slujnica, văzându-l, a început iarăși să spună celor de față că acesta este dintre ei. Iar el a tăgăduit iarăși. Însă, după puțin timp, cei de față ziceau iarăși lui Petru: Cu adevărat ești din­tre ei, căci ești galileean și vorbirea ta se aseamă-­ nă. Iar el a început să se blesteme și să se jure: Nu știu pe Omul acesta despre care ziceți. 
Și îndată cocoșul a cântat a doua oară. Iar Petru și-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înain­te de a cânta de două ori cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și a început să plângă. Iar dis-de- dimi­neață, arhiereii, ținând sfat cu bătrânii, cu cărturarii și cu toată adunarea și legând pe Iisus, L-au dus și L-au dat lui Pilat.” Marcu 14: 10_42

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu