... ai doua variante: ori urasti pe toata lumea, ori incepi sa intelegi, cu mila si tristete, suferinta celorlalti si sa o relativizezi pe a ta!
Oricum vesnicie in viata aceasta nu exista. Doar Dincolo!
Nici daca bei ceaiuri, tii regim, faci sport, te injectezi si-ti tragi pielea pana la refuz... nu scapi de ceasul din urma!
Cel mult, ajungi acolo frumos si in buna stare!
Daca ai aflat ca ai o boala care te poate omora, ai sansa unica de a deveni mai bun.
Daca alegi sa urasti... sa te simti nedreptatit, pierzandu-ti ultima bruma de energie in disperare si detestare, nimic nu te mai salveaza de la nefericirea totala si desavarsita.
Daca alegi sa co-patimesti cu lumea care sufera... te poti intalni cu Hristos!
Ne apropiem de... poalele Golgotei!
An de an incercam sa refacem drumul patimirii lui Hristos.
Dar oare cat din acest drum ni se aseaza inainte spre schimbarea trairilor noastre de crestini?
Pana unde sufletul nostru ramane detasat si de unde transcende si se imbiba el cu mesajul pe care, cu pretul vietii omenesti a Fiului Sau, ni-l transmite Dumnezeu!
Sincer, marturisesc, ca cele mai mistice momente, in care m-am cufundat in suferinta Mantuitorului, le-am trait atunci cand tratamentele, pe care le-am suportat in lupta cu cancerul, ma pusesera la pamant! M-am contopit atunci cu patimirea Lui si nu mai pot uita starea aceea!
Am crezut de cand ma stiu in Dumnezeu dar atunci cand ma aflam la marginea dintre lumi, am simtit nebunia pentru Hristos, fericirea de a suferi!
Am crezut de cand ma stiu in Dumnezeu dar atunci cand ma aflam la marginea dintre lumi, am simtit nebunia pentru Hristos, fericirea de a suferi!
Si incerc sa retraiesc fericirea aceea fara sa-i nesocotesc taina!
Fericirea vine mereu dupa suferinta, disperarea fiind conditia esentiala de a ajunge la transcendent.
Faptul ca Dumnezeu si-a trimis Fiul sa sufere si sa moara ca si noi, inseamna deja ca ni s-a infatisat, spre stiinta, ca suferinta si moartea sunt obstacole necesare pe care trebuie sa le trecem spre a ajunge la desavarsirea dumnezeiasca.
Nu toti care sufera si mor ajung insa la dumnezeire.
Pentru asta trebuie sa suferim si sa murim cu Hristos!
Drumul pana la cer e lung si spinos, presarat cu pietre de poticnire, cu ispite de tot felul, dar nu este imposibil de parcurs, chiar daca ne consideram nevrednici si neputinciosi. El stie deja cat putem si ne stie si dorinta de a ne depasi. Nu suntem singuri, deci nu ne ramane decat sa incercam sa urcam cu El Golgota!
Ferice de cine poate suferi impreuna cu Mantuitorul, fara sa sufere trupeste sau sufleteste in viata lumeasca! Acela este ales!
Imi cer scuze pentru intrebare, draga Cita, dar ti-o pun totusi. De ce sa nu ma gandesc si la al doilea moment, al inaltarii? De ce nu m-as gandi ca dupa suferinta, de orice fel ar fi ea, urmeaza totusi un miracol? Eu cred ca se vorbeste prea putin spre deloc de esenta acestui moment care poate ca e infinit mai important si mai transformator pentru suflete? Cred ca anumite evenimente sunt prea incifrate pentru mine, cel putin, dar a se induce doar ideile despre durere si suferinta genereaza un dezechilibru, iar universul, creatia, este imaginea unui echilibru perfect..., cel putin in mintea mea! :)
RăspundețiȘtergereNumai bine, draga Cita! O seara frumoasa!
Minunea este permanent cu noi! Rar insa o recunoastem pentru ca visam mereu mai mult...
ȘtergereOmul este atat de focalizat pe bine incat este coplesit nu de miracolul ridicarii, pe care dealtfel are prostul obicei sa si-l asume exclusiv, ci de caderea in suferinta. Eu cred ca este inutil de slavit ridicarea daca nu poti sa te regasesti in cadere! Daca crezi in valoarea transcedentala a suferintei esti sigur de ridicare si nu ai nevoie sa o slavesti. Suferinta este cea care ne inalta spiritual si nu binele, in care devenim lenesi, egoisti si nerecunoscatori!
In fine, experienta mea este asta. Atat de fascinanta a fost regasirea mea in suferinta incat nu ma mai rog sa fiu sanatoasa ci doar sa am putere!
Doamne ajuta, si o seara frumoasa si tie! Multumesc pentru acest schimb de ganduri!
Miracolul la care ma refer eu este o crestere spirituala pe care Sofronie Saharov o identifica cu caldura Duhului. Duhul insa nu te locuieste cand cauti miracolul ci vine el ca un miracol. Nimeni nu stie cati pasi are de facut pana la cunoasterea acestei minuni. Lupta este cu atat mai dura cu cat esti mai aproape de ...ea!
ȘtergereDaca te-ai referit la stimularea psihologica pentru a trece peste suferinta... asta este altceva!
Suprema fericire nu poate fi cunoscuta decat prin suferinta. Suferinta nu trebuie sa fie neaparat o boala. Omul care il cauta pe Dumnezeu sufera efectiv plangandu-si starea cazuta! Un exemplu este Canonul cel Mare al SF Andrei Criteanul, care se citeste in saptamana 1a a Postului Mare si in Saptamana Mare.
Din nou o imbratisare!