duminică, 8 martie 2020

DUMINICA ORTODOXIEI - PASTORALA

Patriarhul Bisericii Ortodoxe României


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Suntem într-o perioadă deosebit de bogată spi­ritual, având o fru­mu­seţe duhovnicească aparte, exprimată în mod unic prin rânduiala liturgică pe care am parcurs-o în prima săptămână a Postului Mare. Che­marea textelor liturgice de a ne recunoaşte starea de păcat şi de a ne strădui, prin pocăinţă, să tindem spre „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) a luminat sufletul în primele zile ale acestui răstimp al Postului Sfintelor Paşti.

Această călătorie duhovnicească spre sărbătoarea Învierii va fi continuată alături de Hristos Domnul - Marele Pelerin, Care ne însoţeşte, prin Tainele Bisericii, mai ales prin deasa Spovedanie şi Împărtăşanie, cu o pregătire mai atentă şi mai intensă.

Cea dintâi Duminică a Postului Mare se numeşte Duminica Ortodoxiei şi este o reală chemare de a cultiva identitatea noastră spirituală şi de a răspunde chemării Domnului Iisus Hristos: „Vino după Mine” (Ioan 1, 43), aşa cum ne arată textul Evangheliei de azi. În societatea contemporană confuză, ortodoxia vieţii înseamnă a uni mărturisirea dreptei credinţe cu dreapta vieţuire cotidiană. În felul acesta, putem şi noi să adresăm semenilor noştri invitaţia Sfântului Apostol Filip: „Vino şi vezi!” (Ioan 1, 46).

Împărtăşirea sau comunicarea credinţei adevărate se realizează prin cuvânt, dar şi prin lumina vieţuirii omului în comuniune cu Hristos. În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae afirma: „Cuvintele lui Hristos au o putere unificatoare excepţională prin evidenţa adevărului pe care îl exprimă, prin iubi­rea pe care o comunică... De fapt, cuvântul e persoană, sau persoana e cuvânt. Nu poate fi una fără alta. Cuvântul e persoană pentru persoană şi persoana e cuvânt pentru persoană. Chiar dacă tace, persoana îmi vorbeşte... pentru că e viaţă care palpită pentru mine, care e atentă la mine şi-mi spune aceasta prin cuvinte sau prin simpla ei prezenţă”.  Într-o lume aglomerată şi totuşi atât de însingurată sufleteşte, Ortodoxia ne propune ieşirea din această criză prin comuniunea persoanelor în iubirea lui Dumnezeu, comuniune „mai adâncă atunci când (oamenii) gândesc împreună şi-şi comunică gândirea prin cuvinte referitoare la Dumnezeu, ca Origine a lor, şi la lume, ca mediu ambiant comun şi necesar persoanelor lor”. 

Dreptmăritori creştini,

Această exprimare vie şi luminoasă a dreptei noastre credinţe prin comu­niunea liturgică este sărbătorită mai ales în Duminica Ortodoxiei. Originea acestei sărbători se regăseşte într-o perioadă extrem de frământată, desfăşurată între anii 726 şi 843, când cinstitorii sfintelor icoane au cunoscut dispreţul celor care nesocoteau icoanele, numiţi iconoclaşti. Mândria şi potrivnicia împăratului Leon al III-lea Isaurul (717-741) au determinat ca iconoclasmul să devină politica religioasă oficială a imperiului. Copleşit de semeţie şi lipsit de argumente credibile, împăratul Leon Isaurul îşi justifică hotărârile luate împotriva cinstirii icoanelor printr-un principiu absolutist şi radical: „Eu sunt împărat şi preot în acelaşi timp”.  Această atitudine arogantă şi abuzivă a fost combătută în mod strălucit şi ferm de către Sfântul Ioan Damaschin, din Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Acesta a protestat atât faţă de faptul că împăratul şi-a luat asupra lui drepturi neîntemeiate pe învăţătura creştină, cât şi faţă de noua politică imperială care respingea icoanele.

În demersul său de a defini icoana, argumentând că aceasta nu este chip cioplit sau idol, Sfântul Ioan Damaschin oferă o explicaţie logică a icoanei, aceasta fiind o asemănare care înfăţişează originalul. În acest sens, el spune: „Icoana nu este identică cu originalul, ci se deosebeşte de el în ceva şi cu ceva. Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană”. Cu alte cuvinte, icoana ne arată Persoana înfăţişată pe ea, pe care noi nu putem să o avem fizic în faţă, căci dacă Persoana ar fi în mod fizic lângă noi, nu am avea nevoie de icoană. Astfel, icoana are ca scop orientarea sufletului spre Persoana reprezentată pe icoană, deoarece „omul, fiind circumscris în timp şi spaţiu, nu poate avea o cunoştinţă directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare şi nici a celor depărtate în spaţiu”.

Receptarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic a fost anevoioasă

Hristos Domnul S-a făcut om în chip substanţial şi real, a locuit pe pământ, a vieţuit împreună cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, toate acestea petrecându-se în mod real în văzul oamenilor. Aşadar, „când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţătură noi, care n-am fost de faţă atunci, pentru ca, fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de fericirea Domnului”. Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, aşa cum nescrisă este şi închinarea către Răsărit sau însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, iar prin închinarea în faţa sfintelor icoane noi aducem cinstire Persoanei care este înfăţi­şată în icoană, dar nu materiei din care este confecţionată icoana. De aceea, Sfântul Ioan Damaschinul spunea: „Eu nu mă închin materiei, ci Celui care pentru mine S-a făcut materie”, adică lui Hristos Cel ce S-a întrupat, S-a făcut om.

Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc la Constantinopol între 24 septembrie şi 13 octombrie 787, a dezbătut problema iconoclasmului. Prin consensul Sfinţilor Părinţi participanţi s-a reafirmat tradiţia bisericească cu privire la cinstirea sfintelor icoane, formu­lându-se, în ultima sesiune, învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane. Însă receptarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic a fost anevoioasă mai ales după încoronarea împă­ratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), care, la scurtă vreme după defi­nirea învăţăturii privind cinstirea icoanelor, a redeschis o altă perioadă de res­pingere a icoanelor şi de prigoană împotriva celor care cinsteau sfintele icoa­ne. Din acest motiv, victoria definitivă a Ortodoxiei împotriva icono­cla­ş­tilor a fost proclamată abia în anul 843, în prima duminică din Postul Mare. Această biruinţă s-a datorat în mare măsură binecredincioasei împărătese Teodora, dar şi Patriarhului Metodie al Constantinopolului (843-847), care, împreună cu poporul dreptmăritor, au proclamat în mod definitiv și oficial cultul Sfintelor Icoane printr-o procesiune triumfală în capitala Imperiului Bizantin. În semn de aducere aminte faţă de această biruinţă, până în prezent la sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei se organizează procesiuni mărturisitoare ale credincioşilor ortodocşi care poartă în mâini sfinte icoane.

Prin sfinții pictați în icoane lucrează harul lui Dumnezeu

Prin cinstirea sfintelor icoane, această Duminică a Ortodoxiei ne cheamă să descoperim chipul lui Dumnezeu Cel veşnic întipărit în om (cf. Facere 1, 26-27), dar şi nemurirea sufletului omului rezultată din această calitate. Sfântul Atanasie cel Mare, în Tratatul despre întruparea Cuvântului, afirmă că Dumnezeu a dat omului nu numai existenţa, ci şi capacitatea de cunoaş­tere a lui Dumnezeu şi de a trăi veşnic în comuniune cu El .

Bulversat de multiplele probleme şi ispite, cărora nu mai reuşeşte să le facă faţă, omul de azi nu mai găseşte timp să cultive chipul lui Dumnezeu din el, spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Cel Sfânt, adică la sfin­ţenie. Prin neglijarea comuniunii cu Dumnezeu şi a cultivării chipului lui Dumnezeu din el, dar şi prin supralicitarea corpului ca interfaţă a dialogului, omul devine străin de el însuşi şi de vocaţia sa de a dobândi viaţa veşnică. Iar în vidul întristării sale, proclamă agresiv că Dumnezeu l-a părăsit sau că Dumnezeu nu există, iar viaţa omului se termină odată cu moartea trupului. Or, „numai iubind pe Dumnezeu şi numai având conştiinţa că e iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viaţă de care nu se satură niciodată. Chiar cine iubeşte cu adevărat un om, şi e iubit de el, ar vrea să nu moară nici el, nici acela”, spune părintele Dumitru Stăniloae .

În această privinţă, sfinţii lui Dumnezeu din ceruri, pictaţi în icoane, sunt învăţătorii noştri şi rugători pentru noi, în orice timp şi în orice loc, pentru că în ei lucrează harul Domnului Iisus Hristos, Cel ce „ieri, astăzi şi în veci este acelaşi” (Evrei 13, 8). Ajungând la această cunoaştere a voca­ţiei omului, de a dobândi sfinţenia prin comuniunea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, vom înţelege nevoia de vindecare a omului de păcat ca existenţă egois­tă, pentru a descoperi bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, în timp şi în veşnicie. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Căutaţi pacea cu toţi oamenii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14).

Filantropia, mărturie a prețuirii omului aflat în sărăcie

Pentru a evidenţia contribuţia generoasă a comunităţilor bisericeşti la ajutorarea celor aflaţi în nevoi, ca răspuns concret la iubirea milostivă a lui Hristos celebrată în Liturghia euharistică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consacrat anul 2020 ca „An comemorativ al filantropilor ortodocşi români”. Organizarea filantropiei de către Biserică de-a lungul timpului constituie un model asumat de către Biserica noastră şi în actualitate. Cele peste 800 de instituţii, proiecte şi programe social-filantropice, organizate şi susţinute de către Biserica Ortodoxă Română, reprezintă o mărturie vie a preţuirii chipului omului aflat în sărăcie şi suferinţă. Astfel, vocaţia iubirii milostive a credinciosului darnic se poate exprima în filantropia creştină, în fapte concrete de ajutorare a oamenilor aflaţi în dificultate.

De aceea, în mod special în timpul Postului Sfintelor Paşti avem prilejul să arătăm iubirea noastră milostivă şi smerită faţă de oamenii aflaţi în suferin­ţă. Totdeauna când au fost chemaţi să-i sprijine pe semenii lor aflaţi în nevoi şi în suferinţă, credincioşii noştri au dat dovadă de dragoste frăţească şi dăr­nicie. Un astfel de îndemn adresează Biserica noastră şi în prima Duminică din Postul Mare prin organizarea unei colecte pentru Fondul Central Misionar, în vederea susţinerii proiectelor pastorale, misionare şi social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române.

Vă îndemnăm, aşadar, cu toată dragostea părintească, să ajutaţi lucrarea misionară a parohiilor izolate şi îmbătrânite, tot mai numeroase în ţara noas­tră, unde preoţi harnici şi jertfelnici slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor. Prin contribuţia tuturor, lucrarea filantropică a Bisericii în societate, pentru spri­jinirea aproapelui nostru aflat în dificultate, va fi mai amplă şi mai eficientă, deoarece „cel ce are milă de sărman împrumută Domnului, şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pildele lui Solomon 19, 17). Răspunzând la această chemare, prin sprijinul nostru comun, şi comunităţile parohiale româneşti din diasporă se vor simţi mai aproape de casă, întărindu-şi identitatea de credinţă şi de neam.

Mulţumind Domnului pentru revărsarea dării Sale celei bune şi a darului Său cel desăvârşit peste noi, vă dorim tuturor să aveţi parte de un urcuş duhovnicesc binefăcător în Postul Sfintelor Paşti, la capătul căruia să-L întâl­nim pe Hristos Iisus Cel Răstignit şi Înviat, pentru „ca bucuria noastră să fie deplină” (2 Ioan 1, 12). Vă binecuvântăm părinteşte prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe României



2 comentarii:

  1. Am trecut sa-ti spun La Multi Ani de ziua noastra, draga Cita!
    Sa ai o primavara senina, cu bucurii!
    Te imbratisez, cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din suflet, Suzana!
      Iti doresc si eu o primavara plina de elan, regeneranta, cu proiecte agreabile si realizabile :)
      Te imbratisez cu acelas drag!

      Ștergere