Prin rânduiala Bisericii, in aceasta duminica s-a ales acest fragment, considerat a fi marea rugăciune arhierească, rostită de Domnul Iisus Hristos, în Grădina Ghetsimani, înainte de momentul arestarii si a Sfintelor Sale Patimi.
Intensitatea acestei rugăciuni, pe care Mantuitorul a rostit-o "ridicându-Şi ochii către cer", cum spune evanghelistul, din intreaga Sa fiinta si cu toata inima Sa, cu desavarsita daruire Tatalui, L-a facut sa intre intr-o anume stare - acea stare a rugaciunii desavarsite - fata Sa purtand sudori de sânge, martori fiindu-I ucenicii Săi.
Acest moment constituie pentru toti cei ce-I slujesc Domnului scopul duhovnicesc de a gasi acea stare de rugaciune in care inima sa fie capabila sa cuprinda lumea intreaga, depasind iubirea si grija de sine, ajungand la puterea de a percepe macar perfectiunea iubirii treimice.
Drumul parcurs de Domnul - de la Întrupare pana la proslavire, de la tintuirea pe Cruce la tronul slavei - este calea Bisericii Sale si a credinciosilor care au crezut în Cuvantul Sau, s-au botezat și pentru care sfanta Liturghie a devenit viata.
Timpul de la Intruparea Domnului si pana la Inaltarea Sa si intronarea Sa la Dreapta Tatalui, reprezinta intreaga lucrare de mântuire care are acest moment extrem de puternic, cel al rugăciunii arhierești, care este insusi testamentul Domnului semnat de Sine cu sudorile de sânge.
Mesajul cuprins in cuvintele împărtășite de Domnul ucenicilor Săi din Cuvantarea de despartire , este amplificat dramatic cu rugăciunea de foc, punctul maxim, acela al marturisirii împlinirii misiunii prin cuvintele adresate direct lui Dumnezeu Tatal :
În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la
Tine am ieşit şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Apogeul proslăvirii Domnului este atins în acest interval sfânt, când Cel care se înalță jubilând, cu veșmintele murdare de sângele strugurilor ca ale Podgoreanului care a călcat teascul (Is 63, 2), uimește cele nouă cete îngerești străbătând cerurile, iar așezarea Sa pe tronul slavei aduce maxima glorificare a firii umane, întoarcerea acasă a oii rătăcite și purtate pe umerii Păstorului, strălucirea și pătrunderea deplină de slavă a omenității, iar, în ziua cea mare, ziua cea de pe urmă, trimiterea Duhului Sfânt ca Mângâietor și Mângâierea cea mare, râul de foc al iubirii atotsfințitoare și ocrotitoare. Slava Sângelui Său devine slava Împăratului, Sângele teascului Crucii ajunge veșmânt de purpură împărătească, iar rănile podoabe vii împărătești. Răspunsul ceresc la acest salt în înalt este revărsarea de foc a Cincizecimii peste cenaclul Bisericii și inaugurarea zilei eshatologice, zilei celei de pe urmă în care este chemată Biserica să trăiască. Credința este răspunsul ucenicilor care au primit slava, numele și cuvintele Domnului ca cifru tainic pentru identitatea Sa. Despărțirea Domnului de ucenici aduce cu sine o paradoxală bucurie, dar și o tânjire, un dor, o tensiune între lume și Împărăție. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei (In 17, 1-13).
Biserica a fost si este mereu urmarita de pericolul dezbinării, al caderii din iubirea treimică, prin ispitele veacului, iubirea de materie și superioritatea arogantă aducătoare de răstălmăcirea cuvantului, adică de falsificare a credinței. Pericopele apostolice citite in biserica de la Înălțare pana la Cincizecime au anume un mesaj eclezial, citirile din Fapte fiind parca "testamentul Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor", care, aflat în drum spre Ierusalim pentru Cincizecime, poposind la Efes, ii îndemna pe preoții Bisericii sa vegheze la unitatea Bisericii pândită de dezbinare:
"Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi "(F. Ap. 20, 16-16; 28-36).
Nu de multe ori pericopele evanghelice sunt anticipate de textele apostolice in acest fel in care astazi testamentul lui Pavel deschide calea reflectiei pericopei evanghelice in care Domnul isi rosteste Testamentul pentru Biserică, indemnurile lui Pavel, la Efes, la privighere si trezvie desenand firul rosu conducator spre rugăciunea și privegherea lui Iisus.
Nu de multe ori pericopele evanghelice sunt anticipate de textele apostolice in acest fel in care astazi testamentul lui Pavel deschide calea reflectiei pericopei evanghelice in care Domnul isi rosteste Testamentul pentru Biserică, indemnurile lui Pavel, la Efes, la privighere si trezvie desenand firul rosu conducator spre rugăciunea și privegherea lui Iisus.
Biserica a reactionat la Testamentul Mantuitorului, pecetluit cu Sânge, prin fermitate si clarviziunea cuprinse in Crezul, rostit festiv la Botez și Liturghie până astăzi.
"Simbolul credinței a fost stabilit prin inspirație divină de către Părinții Bisericii la Sinodul I Ecumenic, convocat de Împăratul Constantin cel Mare, cel convertit, ca și Pavel, în chip minunat și devenit întocmai cu Apostolii.
El oglindește dorul fierbinte pentru unitatea Bisericii din ruga Domnului din toată inima, din ruga lui Pavel, amândouă la momente de despărțire, rostite înaintea martiriului. Răspunsul Bisericii la aceste rugăciuni de foc: privegherea, trezvia și smerenia, Euharistia ca Cincizecime permanentă, tainică proslăvire și savurare a miresmei slavei, numelui și cuvintelor Domnului împurpurate de Sângele Cel Sfânt."
Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae
În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
Ioan 17, 1-13
Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu