DESPRE MANDRIE

Asa cum scriam ieri, drumul nostru spre implinirea poruncilor divine este presarat cu piedici.
Piedicile sunt multe!   
Egoismul, iubirea de sine, nerabdarea, nervozitatea, incapatanarea, indoiala, necredinta, neascultarea şi mai cu seama mandria, nu ne lasa sa vedem adevarul lui Dumnezeu!
Aceste toate ne fac sa ne punem pe noi insine pe primul loc şi interesul nostru sa fie primordial.

Se intampla ca noi, oamenii, sa pierdem din vedere logica lucrurilor - caci nimic in lume nu functioneaza altfel! 
In fond, toate isi au locul lor, randuiala lor, ordinea lor. 
Cine nu vede asta e orb!

E orb si cel care nu intelege ca iubirea sta la baza nasterii lumii si fara iubire lumea risca sa piara!

Si prierzandu-ne noi in slava desarta, inversam ordinea  creatiei... Prea ocupati sa gasim logica ordinii noastre uitam sa ne ingrijim de suflet !

Sufletul omului este cel mai de pret lucru pentru Dumnezeu!

El  vine de la Duhul !

Sufletul nu bea, nu mananca, nu se mareste, nici nu cunoaste timpul !

Sufletul nu are nevoie de cafeaua de  dimineata, nici de betia de seara! Nu vrea bani nici bijuterii, nici masini, nici onoruri!

Sufletul are nevoie doar de iubire. Iubire de primit si iubire  de daruit!

Se vorbeste mereu in biserica despre smerenie. 
Dar cum facem sa intelegem ce inseamna cu adevarat smerenia sau, mai precis, ce insemana sa te smeresti?
                   
Suntem locuiti permanent de mandrie si greu ne lasam atrasi spre smerenie. Mai corect, suntem mandri fara nici un motiv. 
Nu ne acceptam conditia, nici faptul ca este imposibil sa le stim pe toate,  nu acceptam ca nu e mare lucru de capul nostru... si ne simtim ofensati permanent, reactionand in consecinta, nutrind o suma de sentimente distructive. 
Sa spunem "nu stiu" este egal cu o infrangere!
Ne trezim gandind : "Ce, sunt eu mai prost decat X?" sau "Ma ia de prost pe mine, sau ce?"!
Nu ar fi  o nenorocire sa recunoastem ca sunt lucruri pe care nu le stim, de vreme ce nimeni nu le stie pe toate!

Cu siguranta, ni s-ar domoli mandria daca ne-am intreba: "Cine sunt eu ca sa ma simt intangibil, ori deasupra oricarei critici? De ce nu pot eu sa ma smeresc? Ce indur eu in comparatie cu cate a suferit Fiul lui Dumnezeu de la oameni? Cine sunt eu si cine Hristos?"

Mi-au ramas in minte cuvintele unui tanar calugar roman, din Scotia, auzite intr-un curs de Teologie:
Sa te smeresti inseamna sa tinzi necontenit spre dumnezeire si sa devii constient de distanta dintre tine si Dumnezeu!

„Zis-a Domnul: Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe și să stea în băncile dintâi în sinagogi și să stea în capul mesei la ospețe. Ei, care secătuiesc casele văduvelor și de ochii lumii se roagă îndelung, își vor lua mai multă osândă. Și, șezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulțimea aruncă bani în cutie. Și mulți bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Și chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuția sa.”