DUMINICA A IV a A POSTULUI MARE - VINDECAREA DE DUHUL CEL RAU

In aceasta a 4-a Duminica din Postul Sfintelor Paști, pericopa evanghelica aleasa de Biserica este din Marcu si istoriseste vindecarea unui tânăr, chinuit cumplit de „un duh mut”. 

Mutul ducea o viata normala pentru ca nu putea comunica fiind stapanit de un "duh rau"!

Mișcat de sufe­rința fiului sau, tatal, dupa ce, in prealabil, ceruse ajutor apostolilor ce-L insoteau, se adreseaza lui Iisus pentru a-l  scoate din ghearele necuratului diavol : 

Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 

Si aceasta neputinta o simtim si noi in absenta lui Iisus!

 O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? spune mantuitorul.

Da. Asta e problema! Nu putem invinge raul din pricina necredintei!

Ce înseamnă să fii necredincios? 

Înseamnă a nu auzi Cuvântul  care te ajuta sa cunoaști adevărul. Deci, cand nu te poti exprima, esti mut. Trăiesti exact ce traieste mutul din pericopa.

Prima problema este deci cea a credinței. 

Ascultăm Cuvântul Domnului, care ne spune că suntem ai Sai, că suntem iubiți și trăim din această iubire chiar și-n necazurile vietii? Acest fapt ne permite să trăim bine viața, indiferent de dificultățile pe care le întâlnim.

Dar daca ascultăm alte cuvinte?

Problema noastră este aceeasi cu cea a  apostolilor care nu au putut invinge raul pentru ca nu erau in stare sa asculte cu adevarat Cuvantul! 

Si noi suntem surzi și muți înaintea Cuvântului care ne face sa fim fiii iubiti ai lui Dumnezeu.

Tatăl din pericopa explica cum că acest rău îl chinuie pe fiul sau din copilărie, adică dintotdeauna, si e un duh rău care il aruncă cand în foc, cand în apă (două elemente opuse), numai să-l chinuie. 

Nivelul credinței tatalui  este evident din fraza urmatoare descrierii simptomelor:. „dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. ”. 

Deci, tatăl are putina credință de vreme ce vine sa ceara ajutor. Începutul credinței e dat de nevoia de ajutor în lupta noastră cu răul! 

Nevoia este locul comuniunii între noi și cu Domnul.

Mila este calitatea fundamentală a lui Dumnezeu, care – înaintea mizeriei și a răului – nu ne paraseste ci ne mangaie!

Dubiul tatalui, pe care il simtim in acel "daca poti",  face si el parte din credință. Orice credință serioasă trece si prin indoiala. Omul se îndoiește că Dumnezeu ar vrea sa-l ajute și are o îndoială și față de puterea Domnului, că ar fi capabil…

În VT  gasim o serie de invocari care vin înaintea pericolului unei distrugeri; uneori este dreptul care strigă, dar Domnul ascultă strigătul chiar și atunci când poporul alege să păcătuiască și ajunge într-o situație dramatică. Dumnezeu nu-i spune poporului: „Tu ai ales răul, n-ai decat!”, ci intervine pentru a-l salva (de exemplu, strigătul poporului în deșert). Uneori norodu-I strigă Domnului învinuindu-L, dar El nu privește la învinuirile poporului, ci se bucură să-l ajute.

Evident răul ne face să ne îndoim de Domnul! Răul este un afront adus lui Dumnezeu. Și Domnul știe acest lucru, caci a ajuns pe cruce din această cauză. 

De multe ori, credința noastră e indubitabila atunci când nu avem nicio problemă. Ni se întâmplă să fim destul de virtuoși atunci când ne simțim bine. La vreme de încercare însă, iese la suprafata întreaga noastră slăbiciune - faptul că ne îndoim de noi, de alții si chiar si de Domnul. 

Răul este încercarea, proba noastră și totodata punerea la încercare a lui Dumnezeu. Asta este ideea care strabate Cartea lui Iov. Răul e singura problemă serioasă: binele e ceva firesc.

Dacă in credința nu ne confruntam cu răul, nu putem vorbi despre credință. Credința trece prin răul real și prin moarte.

Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.

Iata care este problema adevarata: nu dacă Dumnezeu poate sau nu, ci dacă noi credem sau nu. 

Dumnezeu poate si vrea in raport cu capacitatea noastra de a avea incredere, de a crede! Suntem liberi și El ne respectă libertatea.

Adevărata minune pe care cu totii ne-o dorim e cea a credinței. Lipsa credinței înseamnă sa fim condamnati la surzinie și la muțenie față de Cuvântul Domnului.

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! striga tatal. In fond nu e decat declaratie sincera : „Eu cred, dar cum nu cred prea mult, „ajută Tu necredinței mele”. 

Aceasta e o credință mai curata decat sa te bati cu pumnul in piept ca tu crezi! E o credință care nu se bazează pe ea însăși (pe puterile omului), ci pe faptul că Domnul te ajută, chiar dacă tu ai puțină credință. 

Aceasta e o credință mai adevărata caci te încrezi în El si nu în credința ta.

Credința e dată numai celui care o cere, nu pentru că Dumnezeu doreste ca noi să-i cerșim ceva, ci pentru că a avea credința e un dar și darul poate fi dată numai celui care-l cere, care doreste. Dacă un om nu vrea darul, Domnul nu i-l poate da.

Si Iisus porunceste duhului sa iasa din om pentru totdeauna! Pentru că va încerca mereu să intre.

Acest fiu, despre care se spune ca de două ori „a murit” și tot de două ori „a înviat”… este preinchipuirea lui Iisus Hristos. 

Întreaga Evanghelie vorbește despre fiul mort și înviat. 

E misterul Fiului omului care trebuie să sufere mult și care e prezent în fiecare suferință, ca fiind Cel care moare și învie. Tocmai în acest mister va fi biruit dracul surd,  noi vom înțelege că Domnul ne iubește, ne vrea binele, dincolo de orice si că El Isi dă viața Sa și ne da  iubirea Sa – care e viața veșnică – deja începând din această viață.

Răul și moartea există, dar totuși există  Cuvântul, Logosul, care e  mai tare decât răul și moartea, si noi trăim încă de pe acum viața divină, prin credință, adică traind cu Domnul, ascultandu-L și vorbind cu El, trăiesc cu El și cu aproapele meu iubirea, viața veșnică, o viață care deja a biruit moartea. Și acesta e sensul.

Parafrazandu-l pe Pavel, dacă aș avea o sănătate de fier și dacă aș poseda toate bunurile lumii, dar nu aș avea această relație de iubire și credință, aș fi de fapt mort. Însă, dacă aș muri de indata având iubire si credință în Domnul, eu sunt viu si înviat. Trebuie să înțelegem ca, în timp ce experimentăm moartea, Iisus este cu noi pentru a ne învia.

Credința înseamnă sa poti sa experiezi, în toate contradicțiile vieții, ascultarea și iubirea Domnului pentru noi. Doar iubirea ne permite să trăim o viață eliberata de rău și de moarte.

Ucenicii, nedumeriti, întreabă: noi de ce nu am reușit? 

Dar noi, de ce nu reușim să biruim răul?

Iisus explică: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. 

Rugăciunea ne ajută să trecem de la disperare la speranță, de la credința condiționată, „dacă poți”, la credința necondiționată, in care eu nu am credință, dar cred că tu ma ajuti chiar daca imi lipseste mie credința”. 

Și aceasta e rugăciunea care ne pune în comuniune cu Domnul.

Postul înseamnă că parcurgem același drum cu cel al Domnului, adică IL urmam si ne unim cu El – Cel mort și înviat.

Pericopa acesta ne invita să trăim în ascultarea Cuvântului, în transmiterea Lui și în plinătatea vieții - care e iubirea pentru Dumnezeu si pentru aproapele nostru aici, acum si în orice situație!

Amin