SAPTAMANA A IV a A MARELUI POST - MIJLOCUL DRUMULUI

Am intrat deja in a doua jumatate a postului, saptamana aceasta fiind exact mijlocul Postului Mare!

Cele doua duminici ramase, pana la Florii, sunt inchinate unui barbat si unei femei - Ioan Sinaitul si Maria Egipteanca - ca un fel de restaurare a lui Adam si a Evei!

Sfântului Ioan Sinaitul este numit si Scararul pentru că el este autorul unei scrieri intitulate Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului . 

Sfântul Ioan era originar, se pare, din Palestina.  S-a născut spre sfârșitul secolului al 6-lea (în jurul anului 580) și a trăit aproximativ 70 de ani (moare în jurul anului 650). 

A fost așadar contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul și a cunoscut probabil frământările teologice provocate de monotelism, o erezie ce tocmai se năștea și care a fost condamnată la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic (680-681). 

Contextul istoric este cel al unui Imperiu Roman de Răsărit ce se greciza și care tocmai ieșea dintr-o epocă de înflorire culturală și politică - epoca împăratului Iustinian. 

În această perioadă, în estul imperiului își fac apariția arabii, care vor deveni o amenințare permanentă a granițelor teritoriilor creștine.

La o vârstă fragedă, Sf Ioan intra în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, unde va sta 19 ani, până la moartea părintelui său spiritual.

Din acel moment se retrage în singurătate, la câțiva kilometri de mănăstire, unde va rămâne timp de 40 de ani. 

Către sfârșitul vieții, egumenul  mănăstirii egiptene Raith, ii cere să-i îndrume pe calugari, în calitate sa de stareț, si astfel scrie Scara, care este un regulament de viață după care călugării Mănăstirii sale sa se ghideze astfel incat să poata urca spiritual către cer, intocmai ingerilor văzuți de Patriarhul Iacov în visul sau!

Sf Ioan era un „intelectual” al timpului său, care cunoștea foarte bine științele vremii (i se spunea și Ioan Scolasticul, adică „cel Învățat”), iar din analizele pe care le face în cartea sa înțelegem că era și un foarte bun psiholog, un fin cunoscător al stărilor sufletești, al frământărilor interioare ale omului.

Incă de la inceput, lucrarea sa, cu un profund caracter ascetic, a cunoscut o largă răspândire în lumea creștină atât în Orient, cât și în Occident.

Ea se înscrie în rândul cărților filocalice (în limba română avem două colecții care conțin asemenea scrieri, Filocalia și Patericul) și a fost tradusă destul de repede în alte limbi, însoțită de multe ori de note, explicații și comentarii. 

În cele 30 de capitole (trepte sau cuvinte) sunt descrise: 

- lepădarea de lume a călugărului prin intrarea în viața monahală, ascultare și pocăință (primele șapte trepte); 

- cele opt patimi - lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria - și modul de a lupta cu ele și de a le înlocui cu virtuți (următoarele 16 trepte), căci, așa cum patimile se nasc unele din altele, la fel se nasc și remediile lor; 

- desăvârșirea creștină, ale cărei porunci fundamentale sunt: blândețea, smerenia și discernământul (sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare și a răului ce trebuie evitat, deși răul se maschează de multe ori în bine), acestea trei conducându-ne la liniștire (isihie), rugăciune, nepătimire și credință (ultimele șapte trepte).
Sfaturi spre îndreptare

De ce am citi noi, astăzi, un text vechi de 1.400 de ani, scris de un călugăr și adresat unor călugări? 

Nu este neaparat necesar să fii călugăr  pentru a urca duhovniceste, trairea in lume fiind mereu o provocare!

Cartea contine sfaturi importante pentru orice creștin care isi doreste sa dobandeasca virtutile crestine -  blândețea, smerenia, discernământul sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare. 

Astfel, citim că 

    dragostea se poate manifesta prin delicatețe în îndreptarea aproapelui, prin grija de a nu răni conștiința fratelui: 

„O legătură de nedesfăcut a iubirii îi lega (pe viețuitorii dintr-o mănăstire de obște) și ceea ce e și mai minunat este că erau izbăviți de toată îndrăzneala și grăirea deșartă. Se nevoiau înainte de toate în a nu răni conștiința vreunui frate în vreo privință” (Filocalia IX, 1980, p. 85); 

    grija pentru cel de lângă noi se poate arăta prin reținerea de la judecată (clevetire): „Am văzut pe unul păcătuind pe față și pocăindu-se în ascuns. Și pe cel ce l-am osândit ca curvar, l-am aflat socotit la Dumnezeu ne­prihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa” (p. 201).

Putem constata că îndemnurile sunt mult mai actuale decât am crede, dar ele trebuie vazute cu alți ochi și o altă minte decât cele lumesti, „cotidiene”. 

Scara ne pune înainte exemplele unei vieți ce se desfășoară după o altă logică decât cea a lumii din afara Bisericii. 

Ea insa se găsește într-o totală convergență cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit sâmbăta trecută: „Cuvântul Crucii este nebunie ş…ţ Unde este înțeleptul, unde este cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Nu a dovedit oare Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?”. 

Este vorba de întoarcerea minții la adevărul adus în lume de Creștinism: Dumnezeu se poate sălășlui în om, adevăr care este nebunie pentru cei necredincioși.

Sfântul Ioan spune că scopul vieții omului trebuie sa fie ajungerea la nepătimire. 

Nepatimirea este „a doua cunoștință desăvârșită a lui Dumnezeu”. 

Dar nu nepătimirea în sine este de dorit, ci nepătimirea prin efectul ei care este sălășluirea lui Dumnezeu în om. 

Scara ne spune că prin alungarea patimilor din suflet, omul face din ce în ce mai mult loc prezenței lui Dumnezeu: 

„Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare, nepătimirea, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cârmaci, sălășluit în sine în toate cuvintele, faptele și gândurile” (p. 422). 

Prin această prezență este sublimată din ce în ce mai mult firea umană, care poate accede de la chip către asemănarea cu Dumnezeu, învățătură pe care părintele Dumitru Stăniloae (traducătorul cărții în limba română) o exprimă în acest fel:

 „Urcușul spre Dumnezeu al omului credincios este un urcuș spre delicatețea și sensibilitatea fără sfârșit a omenescului din el”.

....