DESPRE RUGACIUNEA RUGACIUNILOR

In fagmentul evanghelic propus pentru azi, Matei 6, 1 - 13, Mantuitorul ii invata pe apostoli - si implicit pe fideli -  cum sa se roage si le da chiar textul unei rugaciuni, numita Rugaciunea Domneasca.

Nu exista intrunire crestina la care sa nu se puna intrebarea "Cum trebuie sa ne rugam?"
Mantuitorul insusi insa ne spune si ne da si rugaciunea de baza: Tatal nostru!

Stiu din experienta proprie ca aceasta rugaciune se spune pe nerasuflate si cel mai adesea fara a ne intreba in ce sta puterea ei, putere pe care necunoscand-o e posibil sa nu o simtim!
Mi-am propus azi sa reproduc aici talcuirea Rugaciunii Domnesti facuta de regretatul IPS Bartolomeu Anania.

Daca va uitati la lungimea textului si va demobilizati... pierdeti ceva cu adevarat important si deosebit! 

Talcuirea se face verset de verset si ne pune in cunostinta de cauza! Cuvintelele au in ele tot ce ii trebuie unui crestin pentru a se putea adresa lui Dumnezeu!

• Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău

Particula Carele nu este cunoscutul pronume relativ Care, ci, în limbajul bisericesc, echivalentul lui cel care sau cel ce, adică un determinativ cu valoare de apoziţie. Dacă expresia ar suna: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, aceasta ar însemna că-I spunem astfel spre a-L deosebi de un tată care nu este în ceruri. Spunând însă: Carele eşti în ceruri, înseamnă că “a fi în ceruri” face parte din identitatea Sa (aşa cum, de pildă, determinativul cel Mare face parte din identitatea Sfântului Ştefan).
Numele lui Dumnezeu e sfânt prin definiţie. V’am vorbit cândva despre ce înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu. Aici e ceva asemănător. A sfinţi numele lui Dumnezeu este a-I rosti întotdeauna numele cu sentimentul că şi noi participăm, prin iubire, la sfinţenia Lui, că numele Său se sfinţeşte înlăuntrul nostru. Altfel, poate fi răceală “ştiinţifică”, deferență, respect, şi nimic mai mult.

• vie Împărăția Ta

Iată o expresie care, dincolo de extremă ei importanță, poate stârni nedumeriri prin aceea că pare a contrazice simţul nostru comun. Potrivit acestuia, Împărăţia e ţinta, iar noi suntem călătorii care ne îndreptăm spre ea, adică, în ultimă instanţă, spre Dumnezeu. Sensul acesta se sprijină pe numeroase texte din Noul Testament, mai ales în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Iată unul din ele: "Voi v’ați apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, de Ierusalimul ceresc. Or, Ierusalimul ceresc este un alt nume al Împărăţiei Cerurilor".

Pe de altă parte, există texte care atestă tocmai contrariul, anume că Împărăţia este aceea care se apropie de noi, că noi adică am fi ţinta, iar ea este cea care se mişcă. Pe lângă cunoscutul avertisment rostit atât de Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi de Însuşi Iisus: "Pocăiţi-vă, că s’a apropiat Împărăţia Cerurilor", acelaşi Pavel le spunea creştinilor din Roma în legătură cu Ziua Domnului, premergătoare Împărăţiei: "Noaptea-i pe sfârşite, apropiatu-s’a Ziua". Acelaşi lucru li-l spune Evreilor: "Cu atât mai mult să ne îndemnăm la iubire şi fapte bune cu cât vedeţi că Ziua aceea se apropie". Dar nici Sfântul Apostol Petru nu e departe: "Sfârşitul a toate s’a apropiat; fiţi aşadar cumpăniţi la minte şi privegheaţi în rugăciuni."

S’ar pune, deci, întrebarea: Cine pentru cine a fost creat?: Împărăţia pentru om, sau omul pentru Împărăţie? Cine către cine se îndreaptă? În ce ne priveşte, cunoaştem cuvintele Dreptului Judecător adresate celor ce vor fi de-a dreapta Sa: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii". Pe de altă parte, mai ştim că Dumnezeu l-a creat pe primul om şi că îndată după aceea a sădit un rai (…) şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. În primul caz, s’ar părea că Împărăţia îl preceda pe om; în cel de al doilea, că omul preceda Împărăţia.

V’o spun cu mâna pe inimă că nu am întreprins această analiză de dragul unei demonstraţii teologice, ci de dragul vostru (şi al nostru, al tuturor). Omul şi Împărăţia nu sunt nişte abstracţii logice, ci realităţi vii, decisive pentru viaţa noastră de aici şi pentru cea de dincolo. Cele două alternative sunt, de fapt, două ipostaze ale aceluiaşi adevăr. Să-L luăm ca exemplu pe Domnul Hristos. Pe de-o parte, El ne este gazda: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni". Pe de alta, El ne este oaspete: "Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi-Mi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine". Sinteza acestor două ipostaze ne-o propune Sfântul Apostol Iacob: "Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi Se va apropia şi El de voi".

V’am vorbit despre starea de smerenie în care Fiul risipitor s’a hotărât să se întoarcă acasă. Ei bine, tatăl său l-a văzut de departe apropiindu-se şi i s’a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat. Dacă l-a zărit de departe şi l-a întâmpinat, înseamnă că-l aştepta; dar şi fiul, în clipa în care a hotărât întoarcerea, a prezumat că tatăl său îl va primi. Aşa e şi cu Împărăţia: ea vine către noi, dar vine în măsura în care şi noi păşim spre ea, cu nădejde şi smerenie. Rugăciunea: vina Împărăţia Ta implică, neapărat, şi mărturisirea disponibilităţii noastre, a fiecăruia, de a-i ieşi în întâmpinare.

• facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ

Desigur, e vorba aici de cerul spiritual (exprimat, de cele mai multe ori, prin pluralul ceruri). Cerul spiritual este populat de îngeri, fiinţe necorporale, create de Dumnezeu mai înainte de a fi făcut lumea materială. V’am vorbit despre ei. Acum vreau doar să menţionez că îngerii se caracterizează printr’o totală şi superbă supunere faţă de Creatorul lor, pe Care neîncetat Îl laudă şi pe Care Îl slujesc în misiunile speciale primite de la El. Ei însumează etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu.

Avem însă un exemplu mult mai la îndemână, pe care-l cunoaştem din Sfintele Scripturi: Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Carele din Tatăl S’a născut mai înainte de toţi vecii şi întrupat, din voia Părintelui Său, în persoana lui Iisus Hristos, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.

Întrebat de către ucenicii Săi, lângă fântâna lui Iacob, dacă a mâncat ceva în ziua aceea, Iisus le răspunde: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M’a trimis şi să-I împlinesc lucrarea". Iar în altă împrejurare: "Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis"(1 Rm 13,12). Desigur, nici pe departe nu poate fi vorba de constrângere, ci de iubire consensuală. Iisus-omul Îşi pune de acord propria-I voinţa cu aceea a Tatălui chiar şi în momentul extrem când, în noaptea din grădina Ghetsimani, are în față spectrul paharului crâncen al chinurilor pe cruce: "Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!…" Pentru ca, imediat, să-şi revină şi să exclame: "Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu".

Voia lui Dumnezeu însă se cere realizată pe pământ după etalonul ceresc. Or, noi, oamenii, pământenii, nu suntem nici îngeri, nici Iisus. După căderea şi alungarea din rai a protopărinţilor noştri, Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s’a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără’ncetare numai spre rău, aşa cum ni se spune în Cartea Facerii. Se pare că de atunci nu s’a schimbat nimic, dar Dumnezeu Îşi ţine făgăduinţa de a nu mai nimici omenirea prin potop. Într-adevăr, nu a mai trimis potop, dar L-a trimis pe Fiul Său ca să ne înveţe ce e de făcut.

Simplu: "Nu tot cel ce-Mi va zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri". Voia Tatălui, însă, aşa cum am văzut, este şi voia Fiului. Iată ce ne spune Acesta: "Porunca nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum v’am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii." Dar poruncă nu este doar pentru apostoli, ci pentru fiecare din noi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta…, iar pe aproapele tău, că pe tine însuţi. Porunca însă, în această formulă, e mult prea generală. Omul vrea să ştie în ce anume constă iubirea de aproapele.

Ne-o spune tot Iisus, într-o formula pe cât de cuprinzătoare pe atât de simplă, încât e la îndemâna oricui: "Pe toate câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta este legea şi profeţii". Iar Pavel conchide: "Iubirea e plinirea legii." Şi tot Pavel ne vine în ajutor, nouă, celor ce trăim după rânduielile acestui veac (prin„veac” înţelegându-se lumea contingenta, cea de sub timp), îndemnându-ne: "Şi nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit". Aşadar, dacă ajungi la înnoirea minţii, adică la spiritul de discernământ, nu-ţi mai trebuie nici un tratat de morală pentru a şti care este voia lui Dumnezeu.

• Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi

Mai cerem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. E singura cerere din Rugăciunea Domnească în care Îi solicităm lui Dumnezeu ceva material. Aşa interpretează şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cu toate acestea, există încă păreri că o traducere corectă ar trebui să formuleze: pâinea noastră cea spre fiinţă, aşa cum ne-a parvenit din timpuri mai vechi şi mai răzleţe (cum este, de pildă, cantarea Tatăl nostru de Anton Pann, pe care o cunoaşteţi). Există şi unele trimiteri la păreri patristice, cum că pâinea ar avea un sens spiritual, chiar euharistic. Dacă ar fi aşa, nu poate fi evitată consecinţa împărtăşirii zilnice, o temă pe care o voi aborda la vremea ei.

Provocat de o controversă recentă, am cercetat bine şi cu de-amănuntul această problemă şi am ajuns la concluzia că termenul original grecesc nu suferă o altă traducere decât "zilnic", "cotidian", de toate zilele (adică de fiecare zi). Prin această rugăciune Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea pâinea (adică hrana materială) pentru o zi, atât cât ne trebuie astăzi, ceea ce se leagă de îndemnul Mântuitorului: "Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută –; că ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga". Prin urmare, cerând şi dobândind necesarul, evităm stresul goanei după acumulări şi îmbuibare. Notez şi faptul că Pâinea euharistică se obţine din pâinea materială, sub formă de prescură, extrasă sărbătoreşte din hrana noastră zilnică.

• și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri

Textul acesta e atât de limpede, încât nu cred că are nevoie de comentarii. Dificultatea nu este aceea de a-l înţelege, ci de a-i respecta clauza. Biata noastră condiţie pământeană, fricţiunile sociale, resentimentele, orgoliul rănit, pofta de răzbunare – împinsă uneori până la vendeta – ne împiedică chiar o reprezentare mentală a iertării totale, până şi a vrăjmaşilor noştri.

Cu toate acestea, porunca şi avertismentul Domnului sunt ferme: De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșealele voastre. Că e foarte greu – nespus de greu – să-ţi ierţi duşmanul o ştiu şi din propria mea experienţă, în pofida faptului că sunt credincios din copilărie, că mă numesc teolog şi că de o viaţă Îi slujesc Domnului.

Într’un moment greu al vieţii mele m’am dus la duhovnicul meu şi i-am spus: – De o bună bucată de vreme mă surprind că nu pot ierta pe cineva care mi-a făcut foarte mult rău, calomniindu-mă, întinzându-mi tot felul de curse şi pândindu-mă pe la toate colţurile. Ce să fac?… – Simplu, mi-a răspuns duhovnicul. Duşmanul pe care nu-l poţi ierta e ca o jivină pe care o duci în spate. Cel pedepsit nu e el, duşmanul, ci tu, care ai devenit robul propriilor tale resentimente. Leacul durează o fracţiune de secundă: Scutură-ţi jivina din cârcă, şi de îndată te vei simţi uşurat şi liber… Am făcut aşa, şi vă recomand această reţetă duhovnicească.

• și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel Viclean.

Aceasta este o cerere care, într’adevar, are nevoie de o explicaţie mai largă, deoarece nu puţini sunt cei ce se întreabă, nedumeriţi: Cum e posibil ca Dumnezeu să ne ducă la păcat?…

Nedumerirea vine de acolo că, în mentalitatea şi vorbirea curentă, cuvântul ispita este înţeles că păcat. În realitate, sensul prim (şi principal) al cuvântului original, din textul grecesc, înseamnă încercare, test, probă, examen, experienţă, o cumpănă din care poţi ieşi biruitor sau înfrânt. În acest sens e folosit în vorbirea curentă, mai ales în mediile eclesiastice. Când cineva spune: Am trecut printr’o mare ispită, înseamnă că a trecut printr’o grea încercare (de ordin financiar, moral, politic sau social) sau printr’o boala ameninţătoare, din care a scăpat cu bine.

Încercare poate fi şi un moment crucial sau o perioadă dificilă. Ambele sensuri le găsim în preafrumoasa carte "Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah", din Vechiul Testament: Dacă vrei să-ţi faci un prieten, pune-l mai întâi la’ncercare şi nu te grăbi să i te destăinui; căci îţi e prieten atât cât îi este lui bine, dar la vreme de’ncercare nu-ţi va rămâne alături. În cel de al doilea sens îl foloseşte Iisus în parabolă semănătorului: unii cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Sfântul Apostol Petru, în contextul calomniilor pe care păgânii le proferau la adresa creştinilor cu scopul de a-i discredita şi, mai mult, de a-i provoca la reacţii nesăbuite, le scrie celor din urmă: "Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi că să va’ncerce,… ci, de vreme ce sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă."

Încercarea poate veni de la diavol, căruia Dumnezeu i-a acordat libertatea (totuşi, limitată) de a-l supune pe om unor probe de tărie în credinţă sau comportament. Pe lângă celebrul exemplu al lui Iov, îl avem şi pe acela al apostolilor, pe care Iisus, adresându-i-Se lui Petru, îi avertizează înainte de patima Sa: "Simone, Simone, iată că Satana v’a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa; iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi." Ce a urmat, cunoaştem.

De altfel, nu putem trece cu vederea că Însuşi Iisus, ca om (accentuez: ca om), înainte de a fi ieşit la propovăduire a fost ispitit în pustie de însuşi diavolul, care L-a supus unor probe de rezistenţă materială şi spirituală.

De asemenea, ştim că viaţa Mântuitorului nu a fost scutită de strâmtorări şi ameninţări, pe care El însuşi le numeşte încercări. După incidentul cu cei doi fii ai lui Zevedei, înainte de patimă, le spune ucenicilor:" Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte; iar voi sunteţi cei ce-aţi rămas cu Mine în încercările Mele".
În numeroase cazuri, încercările I-au venit din partea fariseilor şi cărturarilor, care căutau să-L pună în încurcătură prin întrebări meşteşugite, dilematice, menite să-L discrediteze în ochii poporului. În limbajul nou-testamentar, încercările de acest fel sunt numite, de-a dreptul, ispitiri: "Şi au venit la El fariseii, ispitindu-L şi zicând:…" Şi urmează întrebarea, fie că e vorba de semnele vremii, de căsătorie, de banul dajdiei sau despre aproapele.

Nu e mai puţin adevărat însă că Iisus, în replică, foloseşte aceeaşi metodă, spre a le demonstra adversarilor că mai degrabă ei pot cădea în curse de acest fel. La un moment dat, vin la El arhiereii şi bătrânii poporului şi-L întreabă (citez textul din Luca): "Cu ce putere faci tu acestea?" (e vorba de minuni), "şi cine este cel ce ţi-a dat această putere?"  La care El răspunde: "Vă voi întreba şi eu pe voi un cuvânt. Spuneţi-mi: Botezul lui Ioan, din cer era, sau de la oameni? Iar ei socoteau în sinea lor, zicând: Dacă noi vom zice: Din cer!, el ne va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va ucide cu pietre, fiindcă este încredinţat ca Ioan e profet. Şi au răspuns că nu ştiu de unde era. Şi Iisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!…" 

Ei bine, celor ce se întreabă dacă Iisus a surâs vreodată sau dacă avea simţul umorului, le punem în fata această scenă nou-testamentară. Iisus însă le răspundea adversarilor cunoscându-le gândul şi intenţiile, ca unul ce era capabil să le cerceteze universul lăuntric. Această capacitate, desigur, o are şi Dumnezeu-Tatăl. Iată ce spune prin gura Profetului Ieremia: "Eu, Domnul, Eu sunt cel care’ncearcă inimile şi scrutează rărunchii", fapt atestat şi de Apostolul Pavel în îndemnul sau către creştinii din Tesalonic: "Să-I plăcem lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile".

Revenim acum la cuvântul ispită. Dacă sensul său principal este acela de încercare, de abia în al doilea rând (şi ultimul) el înseamnă tentaţie spre rău, proprie naturii omului de după cădere. Autorul ei, direct sau indirect, este întotdeauna diavolul, şi niciodată nu vine de la Dumnezeu. Ne-o spune lămurit Sfântul Apostol Iacob: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru că Dumnezeu e la adăpost de ispita răului şi El în Sine nu ispiteşte pe nimeni; ci fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci când e tras şi momit de ea."

Diavolul, într’adevar, are îngăduinţa lui Dumnezeu de a-l ispiti pe om – sau de a-l încerca -, dar libertatea lui e limitată, chiar dacă la extremă. În cazul lui Iov, Dumnezeu îi spune diavolului: "Iată, ţi-l dau pe mână; numai de viaţa lui să nu te-atingi." Atâta vreme cât omul trăieşte, restaurarea normalităţii e posibilă oricând (ceea ce, de altfel, s’a şi petrecut cu Iov). Mai mult, odată cu îngăduinţa de a fi ispitit, Dumnezeu îi oferă omului şi modalităţile de a-şi depăşi impasul. Iată ce le spune Pavel creştinilor din Corint: "Ispită nu v’a cuprins decât la măsură omenească. Dar Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât vă stă’n putere, ci odată cu ispita vă va aduce şi calea de a ieşi din ea." Un exemplu concret îl avem în istoria poporului evreu din vremea Vechiului Testament. Cetatea Betulia era încercuită de o uriaşă armata asiriană, iar locuitorii ei, rămaşi şi fără apă, nu mai aveau nici o nădejde de scăpare. Din mijlocul lor s’a ridicat însă Iudita, care i-a încurajat spunându-le: "Să-I mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru, pentru aceea că ne încearcă, aşa cum a făcut-o cu părinţii noştri". Dumnezeu, intr’adevar, îi pusese la grea încercare, dar tot El le-a rânduit-o pe Iudita, eroina care avea să intre în istorie prin curajul şi iscusinţa cu care şi-a salvat poporul.

Nici o clipă însă nu trebuie să uităm că ispita – atât ca încercare, cât şi că tentaţie – nu e o fatalitate, un imperativ existenţial din care libertatea omului trebuie exclusă. Dimpotrivă, ea poate fi evitată sau depăşită nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, dar şi prin voinţa omului de a beneficia de asistența divină; dacă o refuză, nici Dumnezeu nu poate face nimic. Mai mult, insul poate fi ajutat şi de semenii săi. Iată ce le spune acelaşi Pavel creştinilor din Galatia: "Fraţilor, chiar dacă va cădea un om în vreo greșală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi-l pe acesta cu duhul blândeţii, veghind asupra ta însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită". Aşadar, înclinaţia omului spre rău este atât de generală, iar tentaţia spre păcat e atât de puternică, încât până şi omul duhovnicesc este ameninţat cu căderea. Iată de ce rugăciunea Domnească, folosind pluralul, e pusă la îndemâna noastră a tuturor, deopotrivă drepţi şi păcătoşi, fiindcă toţi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fie să ne menţinem intru dreptate, fie să ne îndreptăm.

Aici însă trebuie să fac, neapărat, o precizare. E vorba de vechea expresie: şi nu ne duce pe noi în ispită, traducere menită să descumpănească până şi minţile cele mai luminate, unele chiar evitând s-o abordeze. Într’adevar, e greu de admis că Dumnezeu este acela care ne duce în ispită. Ar însemna că El stă în spatele omului şi, practic, îl împinge spre tentaţia de a face răul. Verbul original e ambivalent, el însemnând, în funcţie de context, a duce şi a aduce. Aşadar, cererea: şi nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: şi nu ne aduce în situaţia de a fi tentaţi să facem răul, sau: nu ne lasă să ne apropiem de încercarea grea. 

Noi ştim că tentaţia vine de la diavolul, că el e înşelător (i se spune chiar Ispititorul) şi că noi, slabi fiind, putem lesne cădea, şi tocmai de aceea Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase singuri, ca să-I mulţumim după ce ne-a izbăvit sufletul din moarte şi picioarele din alunecare, cum spune Psalmistul. Sfântul Ioan Gură de Aur e de părere că textul acesta e menit să ne alunge trufia de a crede că noi-înșine putem provoca ispitele, gândind că le-am birui prin propriile noastre puteri.

Din toate acestea vă rog să reţineţi un fapt esenţial, pe care să-l aveţi în minte ori de câte ori rostiţi această cerere: În nici un caz ea nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi în (sau la) păcat, ci: nu ne duce pe noi în încercare.

Mai mult, Îi cerem să ne izbăvească de Cel-Rau (nume care se scrie majusculat spre a se vedea că nu e vorba de rău ca principiu, ci de Cel-Rau că persoană, adică diavolul). Dumnezeu este Cel care ne poate opri din înclinarea noastră spre ispita sau ne poate face s’o ocolim, dar, repet, pentru aceasta e nevoie şi de colaborarea fiecăruia dintre noi, ca persoană liberă. Şi, iarăşi repet, colaborarea nu se reazemă doar pe credinţă, ci şi pe roadele credinţei şi iubirii.

Ca să închei încercarea de tâlcuire a Rugăciunii Domneşti, vă ofer un citat din Apocalipsă, o făgăduinţă pe care Mielul i-o adresează Bisericii din Filadelfia: "Pentru că tu ai păzit cuvântul răbdării Mele  şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării, cel ce peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pământul."

(IPS Bartolomeu Anania – Tâlcuire la rugăciunea Tatăl Nostru)

„Zis-a Domnul: Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel, nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. 

Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. 

Iar când te rogi, nu fi ca fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi și pe la colțurile piețelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe, ca păgânii, căci ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultați. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru cele de care aveți trebuință, mai înainte ca să cereți voi de la El. Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean. Că a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci. Amin!” Matei 6, 1 - 13