DUMINICA A TREIA - A SFINTEI CRUCI

Astazi am ajuns la mijlocul Postului Mare, al acestei perioade de pocainta.
 
Cinstirea Crucii in aceasta zi se adauga celorlalte doua sarbatori ce-i sunt dedicate, intreind venerarea Ei:

• ziua Inaltarii Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemoreaza descoperirea sa de catre Sfanta Elena, 

• sarbatorirea Procesiunii Sfintei Crucii, din 1 august, care aminteste de victoria imparatului Heraclie asupra persilor si intoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, in anul 630.   

Azi suntem din nou chemati la pocainta!Este ziua in care Crucea lui Hristos si crucea personala, a fiecaruia dintre noi, ar trebui sa se unesca, sa se contopeasca,  cu lacrimi si iubire. 
Prin suferinta de pe Cruce, El a biruit moartea si a invins pacatul, dandu-ne noua sansa mantuirii! 

Adeseori suferintele vietii ne aduc, nauciti, in fata unui hau imens, care nu este altceva decat intunericul din noi, cel al necunostintei noastre si al fricii de moarte.

Dragostea de Dumnezeu ne da insa nadejde. 

Potrivit Parintele Sofronie de Sarov “numai energia unei disperari sfinte ne poate face sa trecem peste acest abis”... 

Crestinismul aseaza la loc de cinste suferinta, punand-o alaturi de credinta, speranta si iubire. 

Un crestin creste spiritual atunci cand sufera caci credinta este capabila sa transfigureze realitatea. Parintele Sofronie are o superba descriere a felului in care ne salveaza Crucea si rastignirea lui Hristos pe ea : 

“Travesarea acestui abis, a necunoscutului, poate fi asemanata si cu mersul pe o funie suspentata de la o margine la alta a lui. Marginile departate ale abisului sunt legate de mainile rastignite ale lui Hristos. (...) Bratele sale sunt intinse spre a aduna la El toate popoarele, spre a lega colturile cele mai indepartate ale lumii; atarnand pe cruce, trupul Sau alcatuieste o uimitoare punte intre cer si pamant” 

Suntem deci in punctul de cumpana, la mijlocul drumului, si iata, ni se propune inca o data, asa cum li s-a propus si iudeilor acum aproape 2000 de ani, lepadarea de sine si urmarea Domnului Iisus!

Pe drumul acesta al lepadarii de patimi, pentru care trebuie sa ne rugam cu lacrimi fierbinti, Hristos ne insoteste! “Deschinzandu-ne ochii spre dragostea pe care ne-a invatat-o (...) putem simti  lumea intreaga prin noi insine, prin propriile noastre suferinte si cautari si astfel reusim sa ne rugam pentru lume ca si pentru noi insine!” 

Parintele Sofronie considera ca a constientiza pacatul din noi este déjà “un act spiritual la care este imposibil de ajuns in afara harului, adica “fara apropierea de noi a Luminii Dumnezeiesti!”. 

Ce urmeaza ... este o chestiune de alegere intre:  

• credinta - cu iubirea ce decurge din ea si lupta cu pacatul, 

 si 

• restul, restul acela care implica alte forme de iubire, trecatoate si devastatoare si incremenirea in pacat!

Stim ca "cea dintai si cea mai mare porunca a lui Dumnezeu" este ca omul sa-si iubeasca  aproapele  dar nu oricum ci... ca pe sine insusi! 

Vorbim despre asta, punand accentul pe prima parte a poruncii, trecem prea usor peste problema iubirii de sine. 
Este foarte important sa invatam sa ne iubim, devenind buni, caci orice nemultumire legata de sinele nostru va fi proiectata asupra celor din jur. 
Privim bunaoara la parintii care, regasindu-si  propriile lor slabiciuni in copiii lor, sunt agresivi si intoleranti cu acestia... 

Lepadarea de pacat este primul pas spre iubire; ea face loc stimei de sine si implicit ajuta puterii noastre de a-i iubi pe cei din jur!

Sf Ioan Gura de aur spune:
"Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor”.

Mantuitorul pune niste conditii celor care vor sa-L urmeze: 
- asumarea propriei existente - luarea crucii 
dar si 
- lepadarea de sine! 

Cum impacam insa porunca iubirii - care implica iubirea pentru propria persoana ca masura a iubirii aproapelui - cu lepadarea de sine ceruta de Hristos?

Ar trebui spus ca iubirea de sine crestina nu are nimic a face cu hedonismul, dupa cum nici lepadarea de sine nu are nimic cu lipsa de personalitate! 
Pana la urma, in ambele situatii, este vorba de una si aceeasi problema: ispita egoismului.

Linia de reconciliere se afla deci la intersectia celor doua stari: 
- sa te iubesti pe tine, ca si creatie a lui Dumnezeu, devenind fiu bun al Acestuia, fara sa fii egoist, fara sa te crezi mai presus de ceilalti, fara sa-L ignori pe Creator, 
si  
- sa te debarasezi de egoism, urmandu-L pe Hristos, raportandu-te mereu, cu forta iubirii si credinciosiei tale , la El!

Egoismul este o piatra de poticnire care ne sta in cale si care impiedica depasirea contradictiei aparente intre iubirea de sine si lepadarea de sine! 

Lepadarea de sine nu inseamna anularea personalitatii, ci punerea personalitatii tale in slujba Domnului! 
Dumnezeu nu vrea sa-l urmeze niste Zomby teleghidati! 
Nu ne-ar fi lasat libertatea sa decidem ci ne-ar fi facut de la inceput ca pe niste roboti!
El ne vrea treji, bucurosi, puternici, iubitori, corecti si generosi, dispusi sa facem doar lucruri bune!
Ne cere sa ne manifestam cu atributele fiintei noastre create initial, cea care reprezinta chipul si asemanarea Sa!

Doar asa putem sa-L marturisim si sa-L urmam pe Hristos!

Zis‑a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să‑şi scape viaţa şi‑o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi‑o va mântui. Căci ce‑i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă‑şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

 (Marcu 8, 34‑38; 9, 1)