Textul Evangheliei acestei duminici, dincolo de minunea infaptuita de Mantuitorul Hristos, ma atinge in mod special cu o idee: aceea ca viata, existenta nostra, are pentru fiecare lumini si umbre, momente si fapte pe care adesea nu le putem controla, in care nici banii, nici puterea, nici inteligenta, nici frumusetea... nu sunt sanse, de vreme ce nu pot schimba mai nimic, sau, mai exact, esentialul !
Atunci devine evident ca doar Domnul decide! In fata bolii si a suferintei suntem neputinciosi si ne temem. Recunoscand insa asta, crezand in El, ne punem viata in mainile lui Dumnezeu cu toata increderea, acceptand sa faca cum crede!
Vindecarea nu este ceva ce vine in mod miraculos nici daca ai credinta si nici chiar daca te rogi - dupa cum nu vine nici daca te tratezi cu ultimele mijloace in materie de medicina! Vindecarea este o taina caci ea vine doar de la Dumnezeu!
El stie si de ce si cum si cand ne vindeca, de vreme ce boala tine de pacat si/sau de drumul pe care ni l-a desenat Domnul.
Cine crede altceva poate fi dezamagit! Te poti ruga pentru ceva si sa nu primesti raspunsul dorit. Abia in astfel de situatii credinta adevarata iese la iveala caci , precum Iov, va trebui sa accepti ca altul este drumul, alta este vointa si lucrarea lui Dumnezeu!
Evident, fara credinta nu poti ajunge la Dumnezeu.
Vindecarea prin credinta implica insa o multime de factori colaterali, pe langa trupul si sufletul nostru, caci suntem inconjurati de oameni!
Exemplul acelor patru, care au desfacut acoperisul unei case pentru a-l aduce pe prietenul lor in fata lui Iisus, ajungand la El pe sus, adica dinspre Inalt... este graitor. Toate se misca si se pot schimba prin... iubire, prin rugaciunea noastra pentru altii, prin incercarea noastra de a-i ajuta pe ceilalti, rugandu-ne pentru ei!
Pana la urma... prin empatia fata de aproapele nostru intram in lege!
În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu).
Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!
Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.MArcu 2, 1 - 12
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu