POVESTEA IUBIRII ETERNE

Cu totii am auzit, si nu o data,  ca „Dumnezeu este iubire” parafraza la cuvintele Sf Apostol Ioan, supranumit si "Apostolul iubirii"! (I Ioan 4, 16)

Considerand iubirea un sentiment, nu putem vorbi de el decat raportandu-l la o persoana. 
Daca atribuim lui Dumnezeu facultatea iubirii, inseamna ca El - care este impersonal si, pe cale de consecinta, in imposibilitatea de a  putea iubi -  este, in acelas timp, si persoanal,  fiind chiar iubirea insasi!

Ce persoana ar putea insa sa iubeasca fiind singura? Nici chiar Dumnezeu nu ar putea iubi in singuratate demiurgica!

Desi spunem ca Dumnezeu este Unul,  El, in fapt, nu este singur.  

Din experienta proprie stim ca iubirea presupune o comuniune de Persoane si nicidecum singuratate.  
Logica iubirii merge insa mai departe si, disecand simtirea  acestui sentiment,  constata ca iubirea intre doua persoane este si ea una limitata. 
Daca ne-am referi la Dumnezeu, intelegand doar două Persoane divine, atunci iubirea Lor ar fi una limitată, sfarsind intr-un soi de egoism in doi. 
Cel mai adesea, asa iubim : eu te iubesc pe tine, iar tu mă iubeşti pe mine, si uneori nici macar in valori egale.
Asta este insa o iubire condiţionată de... iubire, deci de un interes. 

În ipostasurile dumnezeirii, lucrurile nu stau aşa. Dumnezeu este intreit, fiind Trei Persoane divine: Tatăl, Fiul, care S-a născut din El „mai înainte de veci”, şi Duhul Sfânt care purcede deasemenea din El. 
Logica Treimii!
„Fiul nu este Tatăl pentru ca nu este decat un singur Tată, dar El este ceea ce este Tatal; Sfântul Duh, pentru că purcede din Dumnezeu, nu este Fiul, pentru ca nu este decat un Fiu unic, dar El este ceea ce este Fiul”. (Sf. Grigorie de Nazianz)
Aceştia Trei sunt Una.
Nu sunt trei dumnezei, ci doar Un Singur Dumnezeu întreit în Persoane. Fiecare dintre aceste Trei Persoane este Dumnezeu adevarat, intre ele existand o dragoste desavarsita.
Iubirea aceasta nu se epuizeaza niciodata, caci ea le uneste in chip creator, perpetuu. 

Dumnezeu a creat lumea din iubire: a făcut „cerul şi pământul” (Facerea 1, 1), adica pe cele nevazute şi pe cele vazute, cele materiale. 
Cuvântul lui Dumnezeu este creator. Cand El a zis: „Să fie lumină!”, atunci s-a facut lumina! 
Toate au fost facute de Dumnezeu doar prin cuvant si le-a adus din nefiinţă, la fiinţă! 
Nimic nu s-a facut din ceva preexistent si nici din Sinele divin, Dumnezeu deci pe toate le-a făcut  din nimic. 
Aceasta este puterea creaţiei Sale, aceasta este puterea iubirii divine!

Pe om l-a facut Dumnezeu dupa ce s-a sfatuit in sanul Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). 
Si a luat „Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). 

Omul este sumumul intregii creatii. Fiind trup şi suflet, omul are in el si pe cele vazute, materiale, si  pe cele nevăzute, spirituale. Din toata creatia, din tot universul, doar omul este chemat sa fie in comuniune de iubire si dialog cu Persoanele divine, adica cu Dumnezeu.

După fiecare dintre cele sase zile ale creatiei, ni se spune in Cartea Facerii, ca „a văzut Dumnezeu că este bine”. 
Insa dupa ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a constatat ca „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18). 
Pentru Adam (barbat) nu putea fi de „ajutor” nici animal, nici pasare (cf. Facerea 2, 20). Atunci Dumnezeu a creat un al doilea om,  care „se va numi femeie”- Eva! (Facerea 2, 23). 

Eva a fost creata din coasta lui Adam, adica din locul apropiat inimii lui, caci trebuia sa-l ajute pe Adam sa invete sa iubeasca si sa ajunga sa sporeasca iubirea pana la desavarsire in relatia cu Dumnezeu!
 
De cand e lumea lume, iubirea se invata dupa acest model. Pana ca omul sa ajunga sa-L iubeasca pe Dumnezeu, el invata mai intai sa-si iubeasca parintii, prietenii, rudele, apoi ajunge sa-si gaseasca perechea, cunoscând iubirea ce se naste intre barbat si  femeie, intregind-o treimic cu iubirea pentru copii. 
Abia traind iubirea asta omeneasca, ne putem inalta la iubirea dumnezeiasca.  

Sf. Ioan, Apostolul Iubirii, spune: „Dacă zice cineva: "iubesc pe Dumnezeu", iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (Ioan 4, 20).

Adam si Eva, fiind creati după chipul lui Dumnezeu, au primit ca zestre divina libertatea.  
Nu exista iubire fara libertate, ele se conditioneaza si se intrepatrund . 

Dar primii oameni, protopărinţii noştri, in virtutea acestei libertati, au ales sa iasa  din comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi au urmat sfatul diavolului. 
Acesta a luat chip de şarpe şi i-a indemnat sa guste din pomul din care Dumnezeu le spusese sa nu mănânce, din pomul cunoştinţei binelui şi răului, amagindu-i ca aşa vor ajunge ca si Dumnezeu. 

Adam şi Eva nu erau prizonieri în Rai si nici condamnati sa-L iubească pe Dumnezeu. Ei aveau libertatea de a ramane in comuniune cu Dumnezeu sau nu, tocmai in virtutea acestei porunci – dealtfel singura interdicţie, singura conditie a pacii iubirii, pusa ca si gaj al libertatii lor de a opta. 
Si ei... au ales si alegerea lor a rupt legamantul de iubire cu Dumnezeu. 
Cine a cunoscut durerea parasirii poate intelege in parte tristetea lui Dumnezeu!  Spun "in parte" caci Cel tradat era tocmai Cel  de la care oamenii primisera TOT!

Asa au ajuns sa guste moartea, ura, violenta, egoismul si alte nenorociri,  mostenire grea  pentru umanitate.
 
Desi omul a ales sa renunte la iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu, in dragostea Lui infinita, a continuat sa-l iubeasca pe om, in pofida tradarii sale, si nu oricum, ci in chip absolut, caci El „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-17). 

Si astfel Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, fiind in acelas timp Dumnezeu. S-a întrupat din Fecioara Maria, acum două mii de ani, Aceasta acceptand misiunea divina cu iubire, misiune  primita  prin  Arhanghelul Gavriil  - „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). 

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a purces a-i invata pe oameni iubirea desavarsita, cea care ii priveste si pe dusmani, si pe cei rai, si pe cei nedrepti, iubirea care nu este conditionata de nimic! 
El, Fiul Domnului, desi fara de pacat, a luat asupra-si toate pacatele oamenilor, omorandu-le cu iubirea Sa jertfelnica. Si-a dat duhul pe Cruce, apoi a coborat cu sufletul pana in locurile cele mai de jos ale iadului, acolo unde toti oamenii mergeau, de vreme ce Raiul pe atunci le era inaccesibil. 

Dar, spre gloria lui Dumnezeu si mantuirea noastra, a înviat a treia zi! 
Pana atunci se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), dar de la Hristos Cel Înviat noi stim ca iubirea e mai tare decât moartea. O invinge!
 
Credinta noastra spune ca omul poate invata pas cu pas cum sa se indumnezeiasca si sa se reuneasca in chip absolut cu Dumnezeu, ajungand sa cunoasca iubirea desavarsita.  
Oricat de imposibil ar parea , intre om şi Dumnezeu nu mai este o prapastie, căci  Iisus Hristos rastignit sta punte peste genune, unind dumnezeirea cu omul.  

Dragostea unica a lui Dumnezeu ne va si judeca pe toţi la sfârşitul lumii caci vom fi batuti tocmai cu biciul iubirii! 

Totul este pana la urma o chestiune de alegere liber consimtita intre iubirea desavarsita, dumnezeiasca, si neiubirea sau iubirea sorogat, care inseamna moarte. 

Acolo unde există iubire,  moarte nu poate fi, caci "dragostea nu piere niciodata"!

Sper ca, odata ajunsi pana aici, ati simtit frumusetea desavarsita a Treimii si ati inteles de ce credinta ortodoxa este povestea iubirii eterne! 

Textul este un rezumat al spuselor  PR. CONSTANTIN STURZU
Sa ne fie de folos tuturor!  Amin