PETRU SI IUDA - DOUA CADERI dar... O SINGURA RIDICARE

In Sfanta si Marea zi de Joi s-a amintit- intre multele evenimente petrecute in acea zi -  si despre tradare! 
Iisus a fost tradat nu numi de dusmani ci si de prieteni, de oamenii Lui apropiati! 

Despre tragedia lepadarii lui Petru de Hristos mi-am permis sa inserez intr-o postare anterioara - pe care il puteti reciti eventual aici - un text minunat apartinand Sfantului Vasile al Kineşmei!

Astazi insa mi s-a parut firesc sa privim tradarea din cele doua puncte diferite, oferite de Petru si de Iuda!

Stim ca Iuda s-a sinucis realizand ce a facut, iar Petru, fiind iertat de Iisus pentru greseala lui, a devenit cel pe care EL a ridicat Biserica Sa!

Cred ca merita o atentie deosebita reactia celor doi in fata aceleiasi greseli.
Si, cautand, am gasit... explicatia duhovniceasca a gesturilor finale!

CAUZA? MANDRIA  care NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE!

Apostolii Petru si Iuda au fost doi oameni care au gresit in viata. Au gresit din motive diferite: 

• Petru L-a negat pe Hristos din pricina ca zelul si devotamentul sau pentru Hristos n-a fost de ajuns incat sa depaseasca luarea in deradere a multimii, nici chiar atunci cand aceasta era exprimata de intrebarile unei tinere slujnice. 
• Iuda L-a tradat pe Hristos pentru ca el credea ca stie tot, mai bine decat ceilalti apostoli, si se simtea superior lor. Intrucat el avea punga cu bani, a inceput sa creada ca in cele din urma el „dirija spectaco­lul”! Curand a crezut ca stie tot mai bine decat Iisus insusi.

Oricare ar fi fost motivatiile sau atitudinile care i-au condus la tradarea atotbunului si total dezinteresatului lor Prieten, Iisus, fiecare din acesti apostoli, alesi si oameni de incredere ai lui Hristos, inzestrati toti cu darul vinde­carilor, L-a tradat pe Hristos in ceasul de pe urma al para­sirii Lui. 

Fiecare din ei a ajuns sa-si dea seama de ceea ce facuse. Gresisera. 

Reactiile lui Petru si Iuda la constienti­zarea greselilor lor au fost insa foarte diferite. 

- Petru si-a dat seama ce a facut si a plans cu amar. Dupa care s-a de­gradat de bunavoie — intorcandu-se la pescuit, nemainumindu-se „Petru”, ci din nou simplu „Simon, fiul lui Iona”. 

- Iuda a restituit monedele primite preotilor templului. Dupa care s-a sinucis.

Petru si-a dat seama de gravitatea a ceea ce facuse si s-a cait. S-a cait pentru ca s-a putut ierta pe sine insusi. Petru nu s-a luat atat de mult in serios pe sine insusi, incat sa creada ca e fara greseala! 

Inceputul apostolatului lui Petru s-a bazat pe cuvintele sale „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt un om pacatos“ (Lc 5,8). Pentru smerenia sa, Petru a fost ulterior iertat de Hristos si facut din nou conducato­rul grupului apostolilor. 

Iuda si-a dat seama si el de gravitatea celor facute, dar nu si-a acordat si prilejul de a se cai. 

Caderea ii aducea o dizgratie publica pe care mandria sa nu o putea nici tolera, nici depasi. 

Iuda se obisnuise sa fie in pozitia de a-i judeca pe ceilalti si faptele lor, uitandu-se de sus la presupusa lor lipsa de rafinament care nu atingea standardele lui. 
Rasturnarea acestui rol i-a fost intolerabila. 

De aceea Iuda nu si-a dat lui insusi sansa de a fi iertat de ceilalti, si implicit nici de Hristos. 

Nu punea pret pe iertarea lor si nici n-a cautat-o.

Diferenta dintre Petru si Iuda e simpla: in smerenia mintii, lui Petru i-a fost mila de sine insusi. Se supune pe sine judecatii lui Hristos ca un pacatos. Şi atunci Iisus l-a iertat pe Petru. 

Cu mandria si aroganta sa, Iuda nu poate avea mila de sine insusi, daca asta implica privirea de sus a celorlalti. Si nu s-a putut supune judecatii celorlalti ca un pacatos! Iuda nu si-a dat lui insusi sansa de a cere iertarea lui Hristos.

Exemplele lui Petru si Iuda sunt instructive pentru fie­care din noi. 
Faptul de a ne ierta pe noi insine e un pas dificil, dar necesar in viata duhovniceasca. 
Dificil pentru ca adeseori implica o atitudine de constientizare a faptului ca nu traim intotdeauna potrivit idealurilor pe care le declaram public, chiar daca aceste idealuri nu le-am declarat nimanui decat noua insine.

(„Chiar daca toti se vor sminti intru Tine, eu nu”, Mc 14,29-31- a zis si Petru!)   
Pasul iertarii de sine este necesar pentru ca fara smerenia indispensabila pe care o cere o atare recunoastere si marturisire, nu putem indeparta barajele ridicate in calea spre cladirea personalitatii noastre autentice. 

Cu alte cuvinte, nu putem deveni persoanele care dorim sa fim daca anumite lucruri, aflate sub standardele Evangheliei, raman ascunse in inimile si vietile noastre.

Faptul de a ne ierta pe noi insine implica intotdeauna o scoatere a mastilor – a fatadei noastre pe care o prezentam adeseori lumii — si o astfel de"demascare" trebuie sa aiba loc inaintea celorlalti, mai precis inaintea lui Hristos si a Bisericii. 

De aceea avem Sfanta Taina a Spovedaniei. 
Exemplul lui Petru si al lui Iuda e foarte graitor in acest sens, desi scoaterea mastilor lor a fost ceva mai severa. 

Atat lui Petru cat si lui Iuda, mastile le-au fost smulse in public, in vazul tuturor. Acesta a fost cu atat mai trauma­tizant, intrucat pentru demascarea lor nu puteau invinui pe nimeni decat pe ei insisi.

Poate ca noi nu facem o atat de radicala negare a lui Hristos nici nu suferim o astfel de demascare, dar suntem cu totii deficitari in multe lucruri. 
Uneori aceste lucruri ne pot trage jos in depresie, facandu-ne sa fugim si sa ne ascundem de Dumnezeu, si, prin aceasta, de sinele nostru autentic. 

Destul de des nu ne putem ierta pe noi insine! 

N-avem nici o problema in a ne fi mila de ceilalti, dar n-avem mila de noi insine. 

Sfintii Parinti precizeaza insa ca motivul aflat in spatele incapacitatii noastre de a ne fi mila de noi insine este insasi mandria. 

Intotdeauna autenticitatea presupune marturisire si iertare, iar acestea presupun smerenia mintii, adica tocmai opusul mandriei.

Faptul de a ne ierta pe noi insine e un pas necesar in vindecarea sufletelor noastre pentru ca e impletit cu un act de smerenie care recunoaste slabiciunile si chiar pacatosenia. 

Fara dorinta de a fi iertati, nu vom fi de fapt iertati. 
Daca incercam doar sa uitam si sa negam — asta fiind o sinu­cidere duhovniceasca — atunci ceea ce ne roade inima nu e indepartat. 
Iar aceasta nu ingaduie sa aiba loc actul de pocainta si iertare prin care suntem reinsanatositi — sau, mai bine zis, prin care, asemenea lui Petru, suntem reasezati in viata pe care Dumnezeu ne-a chemat sa o traim, o viata de slujire, marturie, bucurie si energie.

Exemplele evanghelice ale lui Petru si Iuda pot fi de aceea pentru noi o lectie de innoire.

Deaceea tre­buie sa fugim de mandrie, de grija pentru opinia publica si de disperarea sinucigasa a lui Iuda. 

Unde e prezent Dumnezeu nu e loc pentru mandrie sau deznadejde.
Mai degraba trebuie sa ne alipim de lacrimile fierbinti si pocainta smerita a lui Petru. Numai aceasta din urma poate sa ne pregateasca pentru intoarcerea lui Hristos in vietile noastre. Numai atunci vom raspunde afirmativ la intrebarea Sa fara ocolis: „Ma iubesti tu oare?“ (In 21,15).

(In: Ierom. Calinic (Berger), Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura DEISIS, 2012)