În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia.
Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ție. Și El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți sau copii pentru Împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică.”
LUCA 18, 15-17; 26-30
Daca ar trebui sa folosesc doar un cuvant, pentru a pune un titlu pericopei, acela ar fi CANDOARE!
Candoare... este poate cel mai potrivit cuvant pentru a descrie CREDINTA traita in chip minunat, felul acela special in care ar trebui sa ne apropiem de Dumnezeu - in varful picioarelor, curiosi, dispusi sa iubim si sa primim iubirea ca pe o minune!
Ne straduim sa intelegem, sa invatam, respectam rigori, posturi, dogme... cand, in fond, avem nevoie doar de un strop din acea candoare cu care numai copiii iubesc si privesc lumea!
Copilul nu se indoieste de nimic - ca este posibil sa nu-l iubesti, nu se asteapta sa-l parasesti, nici sa-l tradezi, nici sa-l persecuti!
El iubeste pur si simplu; are nevoie sa iubeasca si sa fie iubit, are facultatea de a se minuna de tot si de toate cu o bucurie unica; mereu alta, noua, pura!
Evident poate fi descurajant daca, privind in noi, ne gasim destul de departe de aceasta stare de iubire, care nu face decat sa ne departeze de primirea noastra sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu.
Daca ar trebui sa fim iubiti dupa calitatea iubirii noastre... nu ne-am merita nici unul ...
Numai ca mereu, cand e vorba de Dumnezeu... exista acea nadejde in puterea Sa de a face ca imposibilul sa devina posibil!
Candoare... este poate cel mai potrivit cuvant pentru a descrie CREDINTA traita in chip minunat, felul acela special in care ar trebui sa ne apropiem de Dumnezeu - in varful picioarelor, curiosi, dispusi sa iubim si sa primim iubirea ca pe o minune!
Ne straduim sa intelegem, sa invatam, respectam rigori, posturi, dogme... cand, in fond, avem nevoie doar de un strop din acea candoare cu care numai copiii iubesc si privesc lumea!
Copilul nu se indoieste de nimic - ca este posibil sa nu-l iubesti, nu se asteapta sa-l parasesti, nici sa-l tradezi, nici sa-l persecuti!
El iubeste pur si simplu; are nevoie sa iubeasca si sa fie iubit, are facultatea de a se minuna de tot si de toate cu o bucurie unica; mereu alta, noua, pura!
Evident poate fi descurajant daca, privind in noi, ne gasim destul de departe de aceasta stare de iubire, care nu face decat sa ne departeze de primirea noastra sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu.
Daca ar trebui sa fim iubiti dupa calitatea iubirii noastre... nu ne-am merita nici unul ...
Numai ca mereu, cand e vorba de Dumnezeu... exista acea nadejde in puterea Sa de a face ca imposibilul sa devina posibil!
Pe Dumnezeu ar trebui sa-l simtim precum copiii - care au o sensibilitate aparte când este vorba de Domnul Hristos si care, fascinati de miracolul Nasterii din staulul Betleemului, nici o clipa nu se indoiesc de Minune!
"Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea"!... Adica sa o privim cu ochii larg deschisi, fermecati de miracolul ei, fara intrebari, doar fascinati, incantati, coplesiti de Minune!
"Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea"!... Adica sa o privim cu ochii larg deschisi, fermecati de miracolul ei, fara intrebari, doar fascinati, incantati, coplesiti de Minune!
Imi plac foarte mult oamenii care si-au putut conserva suflete de copii!
Deprinderile noastre, frici inutile, gijile pentru tot si pentru toate, ne aspresc, ne rapesc gandul curat, acela pe care l-a pus Dumnezeu in noi, innourandu-ne privirea cu care ar trebui sa privim lumea si pe cei din jur!
Am devenit banuitori, neincrezatori, avand mereu un dublu gand!
Deprinderile noastre, frici inutile, gijile pentru tot si pentru toate, ne aspresc, ne rapesc gandul curat, acela pe care l-a pus Dumnezeu in noi, innourandu-ne privirea cu care ar trebui sa privim lumea si pe cei din jur!
Am devenit banuitori, neincrezatori, avand mereu un dublu gand!
Daca ii privim pe copii cantand colinde, ori primind daruri ... gasim si intelegem aceasta candoare. Ei se bucura si bucuria lor este adevarata fiind fericiti din toata inima lor !
Asa ni se cere si noua sa iubim, fara indoiala primirii in schimb a iubirii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu