VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! 

Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”
MARCU 10, 46-52

Evanghelia de zilei de azi ne prezintă o minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos - vindecarea unui orb din oraşul Ierihon.

Momentul acestei minuni este urmat de episodul intrarii triumfale a Domnului în Ierusalim.

In Ierihon, Mântuitorul este asadar întâmpinat de un orb, cu numele Bartimeu (cf. Mc. 10, 46), care cere în mod insistent să fie vindecat. În ciuda celor care doreau să-l oprească, Bartimeu strigă cu putere către Hristos: „Iisuse, Fiul lui David, mi­luieşte-mă”. 

Este un strigăt plin de nădejde, este un strigăt al neputinţei sale, dar si al dorinţei  de a vedea.

Chiar dacă iniţial Mântuitorul nu răspunde la cererea sa, iar cei de alături îl îndeamnă pe om să nu mai strige, orbul strigă mai mult şi mai tare, crezând din adâncul sufletului său că Cel Care trecea prin apropiere avea putere să vindece şi neputinţa sa. 

Mântuitorul Iisus Hristos se opreşte şi îl întreabă ce voieşte să îi facă, de ce anume are nevoie. Atunci cel orb îi răspunde hotărât: „Doamne, să văd!” 

E dorinta fireasca a unui orb aflat în faţa Celui Care avea puterea să tămăduiască orice boală sufletească şi trupească.

Ne intrebam totusi, daca putea face toate astea, de ce îl mai întreabă Mântuitorul ce voieste, când răspunsul este atât de evident?

Întrebarea Mântuitorului este adresată atât lui, cât şi celor din preajma sa, care stăteau şi aşteptau să vadă ce urmează să se întâmple.

Intrebarea are scopul de a-i arata suferindului ca a sa credinţă nu ramane fără răspuns din partea lui Dumnezeu, că Dumnezeu se apleacă asupra neputinţelor omeneşti atunci când omul crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu îl va ajuta în neputinţa sa!

Apoi mesajul este trimis si  apostolilor, ca si tuturor  participantilor la eveniment, pentru a le arăta Cine este El şi care este menirea Sa pe pământ.

Este un moment de marturisire a credinţei orbului, dar şi de afirmare a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în lume.

Orbul, aşa cum este descris de Evanghelie, nu era numai orb, ci era şi sărac. El stătea lângă drum şi cerşea. Aştepta mila oamenilor si a lui Dumnezeu.
Lipsa vederii il impiedica să muncească ca toti ceilalti si dorinţa sa de tămăduire este cu atât mai mare.

Daca orbului ii lipseste doar lumina ochilor, celor orbi sufleteşte, duhovniceşte le lipseste capacitatea de a percepe insasi sursa luminii care este Dumnezeu, traind in bezna păcatului, ignorând sensul vieţii şi al prezenţei luminii în sufletul lor.

Orbul din Evanghelia de astăzi suferea de orbire trupească, dar el avea lumina credinţei care ii strălucea în suflet si Mântuitorul vazand-o, ii răspunde: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”

Este o eliberare din întunericul ochilor trupeşti, dar şi o recunoaştere a luminii credinţei pe care o percep ochii sufleteşti.

Nimic nu l-a oprit pe orb să obțină ceea ce dorea. El, asemenea dreptului Iov, nu a deznădăjduit, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu, ci a continuat să strige: „Fiul lui David, miluiește-mă”.
Oricat de pacatos ar fi fost el, a indraznit sa spere la mila lui Dumnezeu!

Căci nu există om fără de păcat şi tot omul care cere de la Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, nu se întoarce nerăsplătit. Cererile acestea, adunate şi rostite de către preot în Sfânta Liturghie, sunt continuate de răspunsul poporului dreptcredincios: „Dă, Doamne!” şi îşi găsesc rezonanţa la Dumnezeu.

Vorbind despre stăruinţa în rugăciunea către Dumnezeu, asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Învaţă de aici că de am fi cei mai de jos şi cei mai neluaţi în seamă oameni, dacă ne apropiem cu râvnă de Dumnezeu, vom putea dobândi - prin noi înşine - ceea ce cerem. Râvna lui n-au oprit-o nici sărăcia, nici boala trupului, nici comentariile oamenilor, nici că Hristos nu l-a auzit. Nimic. Aşa este un suflet înflăcărat şi chinuit” 

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Bucureşti, 1993, pp. 760-761).

Trebuie sa înţelegem că numai prin credinţă şi rugăciune, Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va elibera din cea mai grea orbire, cea sufletească, în care cădem de multe ori. El ne va ajuta sa redobândim vederea duhovnicească de care avem nevoie.

Numai astfel putem să auzim şi noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul Iisus Hristos orbului din Ierihon: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” 

Amin.