SMOCHINUL NERODITOR SI TEMPLUL... COMERCIAL

Fragmentul evanghelic de astazi se situeaza in cap.11, intre doua evenimente: acela al trebuintei Mantuitorului de a avea un asin si 

al izgonirii comerciantilor din templu. 

Aparent fara nici o legatura, pentru ca, in Evanghelie, nimic nu este intamplator si nici halandala, succesiunea evenimentelor nu este intamplatoare, ele avand un mesaj care ne priveste , daca avem credinta si rabdare!

Asemanarea dintre cele trei tablouri deriva din observarea lor in adanc!

Mai intai as gasi o asemanare intre primul tablou si celelalte doua la care reflectam astazi :

Mergeţi în satul care este înaintea voastră, zice Mantuitorul,  şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care n-a şezut până acum nici un om. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta? Spuneţi că Domnul are trebuinţă de el şi îndată îl va trimite aici. (11, 2-3)

Este vorba, iata, de o nevoie a Mantuitorului! 

In pericopa de azi gasim o alta trebuinta a Mantuitorului, caci ni se spune ca, a doua zi, ieșind ei din Betania El a flămânzit!

Cat priveste smochinul neroditor si tabloul al treilea al acestui capitol, cel al izgonirii comerciantilor din Templu... asemanarile sunt si mai importante, si mai adanci. 

Sa spunem pentru inceput ca o idee principala ca in smochin erau multe frunze si nici un rod iar în Templu multa lume si o adevarata piata si nici o rugăciune!

O luam pe rand:  Iisus a vrut sa manance o smochina, caci flamanzise, dar „n-a găsit nimic, decât frunze,”.

Este momentul sa vorbim un pic despre smochin, chiar daca am mai facut-o - repetitia ajuta sa ne fixam ideile!

Smochinul este foarte special ca pom fructider si mistic din punct de vedere biblic!
Mai intai stim ca smochinul este pomul care da primele roade si face fructe fără sa aibe frunze și flori, florile fiind si primele fructe! Rodeste pe tot parcursul verii si al toamnei, fiind ultimul pom fructifer al anului! Iarna, cand nici un alt pom nu mai are rod, în smochin se va gasi mereu macar o smochină uscată! Caci in smochin  sunt fructe mereu! 

Iisus gaseste insa numai frunze. Frunza de smochin are si ea, in Biblie, povestea ei, dominata de... ideea de ascunzis! 

Sa ne amintim de Adam si Eva care, mancand din Pomul Cunoasterii,   li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte!" 

Inca ascundem si azi singurul lucru de care avem nevoie si care ne lipseste: putinta de a iubi cu desavarsire!

Mai stim, din Traditie, ca Zaheu scapase de mania lui Iuda pentru ca parintii sai il ascunsesera, prunc fiind, sub frunzele de smochin...

Smochinul este pomul cu lemn verde... cu roada permanent, si prin asta serveste de simbol!

In Apocalipsă, Ioan ne prezintă un pom nou, care de-a lungul celor douăsprezece luni ale anului va face rod și va vindeca toate popoarele! 

Pe drumul crucii, Iisus spune "dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" Luca 23, 31!

Evanghelistul subliniază ca... nu era timpul smochinelor dar, asa cum am vazut , in smochin ar fi trebuit sa existe macar o fructa!

Imi vine in gand acum felul nostru de a amana pocainta " Dumnezeu si Biserica  ... avem timp pentru asta la batranete! Acum avem alte treburi!" 

Este adevarat ca pentru rugaciune nu prea avem vreme! Tineretea ne-o petrecem acumuland pacate... iar batranetea, daca o apucam, nu ne ajunge sa ni le marturisim si sa capatam iertare!

Dar vorbind despre acest pom, iata ca Iisus ne spune in chip parabolic, delicat, ca în orice anotimp, in pomul nostru trebuie sa existe macar o smochina! Pentru ca nu este un timp anume pentru a-L iubi cu adevarat pe Domnul si pe seamen - orice timp este bun pentru iubire, pentru iertare, pentru a darui si a te darui, pentru credinta si Dumnezeu!

Extrapoland, putem spune ca, aidoma smochinului, si noi, indiferent de vremea in care ne gasim, suntem chemați să iubim… pentru că suntem creați după chipul lui Dumnezeu care e iubire! Lipsa de iubire atrage blestemul!

"La noi vine adeseori, atat devreme, cat si tarziu, Rasaditorul vietii noastre, Domnul Iisus Hristos, Care este flamand de mantuirea noas­tra – vine sa potoleasca foamea sufletului nostru, sa devina pentru ea paine a vietii. Din pacate, aproape intotdeauna gaseste in noi numai griji lumesti, numai frunze, iar roadele credintei, ale grijii din rasputeri pentru mantuirea sufletelor noastre, nu se gasesc deloc. Or, fiecare dintre noi a fost lasat pe pamant tocmai ca sa aduca roade duhovnicesti.

Care anume sunt aceste roade, pe care trebuie sa le aduca fiecare om, si mai ales fiecare crestin? La aceasta, Sfantul Apostol ras­punde asa: roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta (Gal. 5, 22). 

Iata, fratilor si surorilor, ce roade trebuie neaparat sa-I aducem zilnic Rasaditorului vietii noastre, Domnului Iisus Hristos! 

Acum sa se uite fiecare daca este un smo­chin rodnic sau unul neroditor. Daca esti roditor, bine; da-i inainte cu nevointa, adu-I Stapanului tot mai multe roade, ca sa te hraneasca cu ele pe tine insuti in vesnicie. 

Daca esti neroditor, tre­mura, fiindca esti amenintat de blestemul Stapa­nului vietii tale, si poate ca El iti va spune si tie peste foarte putina vreme: sa nu mai fie rod din tine in veac, si indata te vei usca; vor amuti toate puterile tale duhovnicesti, vor seca de tot in tine credinta, nadejdea si dragostea – iar tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in focul vesnic (Mt. 3,10). Cuvintele acestea sunt adevarate si limpezi ca buna ziua. Ele se vor implini negre­sit, fiindca cerul si pamantul vor trece, asa cum trec zilele, lunile, anii, dar cuvintele Domnului nu vor trece (Mc. 13, 31).

Asadar, fratilor si surorilor, intrebati-va pe voi insiva: aduceti zilnic Stapa­nului vietii voastre roadele faptelor celor bune si – lucrul de capetenie – o aveti in voi pe impara­teasa virtutilor, dragostea fierbinte de Ziditorul vostru si de aproapele ca de voi insiva? Vreti sa stiti prin care fapte se vadeste aceasta dragoste? Va raspunde in locul meu Sfantul Apostol Pavel: "dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoa­re, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul; nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade."

Ata­ta nevoie are crestinul de dragoste, ca daca ar vorbi in toate limbile omenesti si ingeresti, dar n-ar avea dragoste, ar fi, cu toata multimea si frumusetea cuvintelor sale, ca o arama sunatoare sau ca un chimval rasunator. Daca ar avea darul prorociei si ar sti toate tainele si noima tutur­or scripturilor, ba chiar – cel mai uimitor lucru – daca ar avea atata credinta incat cuvintele lui ar muta muntii din loc, nimic nu este: zadar­nice sunt toate cunostintele lui, toate ostenelile lui, fara dragoste (v. I Cor. 13, 1-8).

De ce avem neaparata nevoie de dragoste? Pentru ca Dum­nezeu insusi este dragoste (I In 4, 8), iar noi suntem facuti dupa chipul Lui, si in crestin petrece Dumnezeu." Sf Ioan de Kronstadt

Smochinul este si pomul din vie! Iata o alta legatura mistica a acestui fructifer  cu Dumnezeu, saditorul si stapanul viei!

Iisus vine si gaseste in el doar multe frunze… doar semnul nerodirii - adica poporul iudeu nu aduce rodul iubirii, nu respectă Cuvântul. 

Si Iisus blesteama! 

Blestemul este ceva rau atat pentru cel care belsteama cat si pentru cel blestemat! Iisus rosteste acest mare blestem, care constă în a nu avea in veci rodul iubirii. 

El însuși va muri blestemat pe cruce, tintuit de rodul egoismului omenesc, dar dându-ne rodul iubirii Sale!

Și au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. 

Trecem usor peste acest episod - care este intrarea in Templu! 

In fapt in acest moment se petrece  evenimentul asteptat de evrei din veacuri si pomenit in Cartea Maleahi 3,1-3 (ultima carte din VT) : 

„Va veni Domnul în Templul Său”. Dar iudeii... nu si-au dat seama!

Iisus vine in Templul Sau ca sa-l curete de pacatele care intrasera in el! 

Scena Templului este foarte importanta pentru că Templul e centrul religiei lui Israel și ideea de templu este fundamentală in orice religie

Templul este Dumnezeu! 

Pe cruce, Iisus va schimba conceptul potrivit caruia Dumnezeu

este  judecător, ne acuză, ne pedepsește...  si ne va arata un Dumnezeu iubitor, iubirea insasi, care isi jertfeste Fiul pentru rascumpararea noastra!  Si ce dovada mai mare de iubire decat aceea ca El, Fiul,  va lua asupra Sa, pe cruce, răul nostru!

Templul distrutrus, despre care vorbeste Iisus,  este Insuși Hristos, care moare pe cruce. Iar Noul Templu ce se ridica va fi Hristos Cel Inviat, care a biruit moartea și prin iubirea Sa ne dă nouă viața vesnica!

Noul Templu este construit din pietrele care suntem noi, crestinii, restaurati fiind prin darul  Duhului Său.

Aceste două episoade par iesite din comun față de felul de a fi de pana acum al Mantuitorului. Ne putem întreba: "Cum de blesteama Iisus? Cum de Iisus este atât de violent în Templu?"  

In loc de intrebari... sa ne privim pe noi "in adanc", observand sincer raul din noi care ne departeaza de cele sfinte, de Dumnezeu!

Mantuitorul ne spune, in felul Sau unic, că atunci cand ramanem indiferenti in fata nerodirii... ceva in noi si cu noi nu este in regula, dupa cum, facand comert in Templul lui Dumnezeu... este absolut anormal si spune acelas lucru! Ceva nu este in regula!

Nu ne putem gasi nici o scuza... Dar cine are urechi de auzit?

„În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și, văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; și, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze, căci nu era timpul smochinelor. Și, vorbind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mai mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. 

Și au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi, însă, ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. 

Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Și, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.” 

MARCU  11, 11-23

ULTIMA TAMADUIRE

Evanghelia de azi evoca ultima minune infaptuita de Iisus - consemnata de Sf Evanghelist Marcu - inainte de inceperea Patimirilor.

Ca sa intelegem admosfera, trebuie sa ne amintim ca, mai sus cu cateva versete, cap.10 cuprinde marturia Mantuitorului asupra sfarsitului Sau, urmata de o discutie, care pare total nepotrivita, purtata cu ucenicii sai.

Textul spune:
Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce avea să I se întâmple:
Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.(10, 33-34)

Aflam apoi ca au venit la El apostolii Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, si Mantuitorul i-a intrebat: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.   Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. (10, 35-40) Sa revenim acum la pasajul de astazi, in care Iisus pune unui orb, care striga dupa El, aceeasi intrebare: „În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”  MARCU 10, 46-52 Asadar, când Domnul Iisus Hristos a ieșit din Ierihon, un orb , pe nume Bartimeu, a simţit că ceva se întâmpla în jurul său. Mulţimile vorbeau despre Iisus, Învăţătorul din Nazaret. Si erau mulţi cei care mărturiseau că El este facator de  minuni. Atunci în sufletul lui Bartimeu a încolţit o speranţă - aceea ca şi el, printr-o minune, ar putea să vadă lumina zilei! Şi  a început să strige cat il tinea gura, numindu-L pe Domnul Hristos „Fiul lui David". In sinea lui stia că doar un om al lui Dumnezeu, ar putea să-i ofere vederea.   Când Fiul lui Dumnezeu l-a chemat la Sine, orbul şi-a lăsat haina şi a venit în faţa Mântuitorului. Si iata ca Iisus ii pune aceeasi intrebare, pe care o pusese mai inainte lui Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu: Ce voiești să-ți fac? Orbul știe ce vrea  si spune: Învățătorule, să văd iarasi”. A dorit sa vada, sa i se deschida ochiii si ce a dorit, Domnul i-a implinit, daruindu-i vederea. Acel sâmbure de credinţă şi curaj a încolţit şi a rodit in el. A crezut în vindecare şi a primit vederea ca rod al credinţei sale. "Mergi, credința ta te-a mântuit"!  Bartimeu a înțeles ca ceea ce nu avea, sau mai exact, ceea ce avea nevoie era vederea…  Este important fiecare cuvant in Evanghelie!  Orbul nu spune sa vad ci sa vad iarasi, de parca odinioara ar fi vazut ! De fapt cuvântul grecesc utilizat inseamna „să privesc în sus”, adica cerul! Acest om cere deci să privească si spre cer dupa ce din pricina handicapului nu privise decat in jos! Un alt lucru de remarcat este ca orbul acesta are un nume: il cheama  Bartimeu - ceea ce este un caz unic caci, Evanghelia nu spune numele nici unui alt tamaduit ! Sa ne oprim un pic si asupra unui alt amanunt: el si-a aruncat haina de pe el si apoi a sarit in picioare si a plecat spre omul salvarii sale!  Haina pentru un sarac era, la acea vreme, singura lui avere; ea ii servea si ca imbracaminte dar si de patura si de dulap! Putem intelege aici un mesaj care priveste drumul spre mantuire: caci numai lepadand toate cele care ne orbesc - pacate, averi, proaste obiceiuri - putem sa ne schimbam, sa vedem clar, sa ni se deschida ochii! Drumul alaturi de Dumnezeu se face, asa cum a facut orbul din Ierihon, lepadand haina lumii acesteia si infatisandu-ne Lui liberi de pacat, dispusi sa facem calatoria duhovniciei si sa imbracam haina Luminii! E greu! Lumea canta neincetat cantecul inselator al ielelor! Dar nu este imposibil. Nimic nu este imposibil cand este vorba sa crezi cu tarie si sa te increzi in Dumnezeu! Poate ca e momentul sa reflectam comparand cele doua cereri de care am pomenit: cea a celor doi apostoli si cea a orbului. 1 - Cei doi apostoli -  desi auzisera din gura Mantuitorului ca :  Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.(33-34), la intrebarea "Ce voiti sa va fac?", ei Ii cer ceva ce tine de capatarea unui loc ierarhic, de o onoare, ceva ce nu avea legatura cu cele spuse de Iisus anterior; socotind asa, ei sunt cei care par mai curand a fi orbi!  Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta!  2 -  Orbul, la intrebarea Mantuitorului Ce voiești să-ți fac? raspunde:  Învățătorule, să văd iarăși. Desi orb, el este de fapt persoana care vede, desigur intr-un fel diferit, dar el vede, intelege, percepe realiatea! Orbul stie  - stie ca e orb si stie ca vrea sa vada! Primul lucru pentru a reusi sa te vindeci este sa accepti ca esti bolnav! Altfel tot demersul medical este receptat de corp  ca o agresiune! Iisus ne spune că atata timp cat pretindem că vedem,  ca intelegem, ca stim... înseamnă tocmai invers - că suntem orbi si nu putem fi vindecați… Orbul înțelege că-i lipsește vederea, o cere  si o va capata.  Cererea orbului este a unui om care a înțeles ce il facea nefericit… El e de fapt un om care a înțeles în adanc. Poate ca ar trebui si noi sa exersam asta: sa ne gandim: noi ce am cere daca Iisus ni s-ar infatisa noua si ne-ar intreba ce vrem sa ne faca?!  Cu siguranta raspunsurile ar fi mai curand  asemanatoare  cererii apostolilor Iacob si Ioan, decat celei a orbului! Riscăm, daca nu avem credința orbului, să-I cerem lucruri straine de realitatea duhovniceasca!  Adesea Il coboram pe Dumnezeu la ghiseul nostru de cereri! Il taram in procese, in certuri, in afacerile noastre personale, in cosul nostru cu rufe murdare!  Cred ca trebuie sa invatam sa ne ridicam si noi capul,  sa privim in sus, sa intelegem, sa ne sporim credinta! Și, chiar dacă nu-L mai vedem fizic pe Mântuitorul Hristos, trebuie sa indraznim să-L strigăm. El este chiar lângă noi!

INTAIA PESCUIRE MINUNATA

În Evanghelii se vorbeste de două pescuiri minunate, petrecute în două momente diferite ale vietii Mântuitorului Hristos,  dar in acelas loc, pe Marea Tiberiadei sau a Galileei, numită şi Lacul Ghenizaret, la un interval de peste trei ani una de cealalta. 

Cea dintâi pescuire minunată a avut loc la începutul activităţii  Mântuitorului, cand i-a chemat pe primii patru pescari la slujirea apostolică - eveniment consemnat de Sf. Ev. Luca (5, 1-11) - iar cea de-a doua s-a petrecut in vremea aratarilor de după învierea Domnului Iisus Hristos - consemnata de Sf.Ev. Ioan (21, 1-13).

In aceasta duminica se citeste din Sf Evanghelie dupa Luca, asadar intaia pescuire minunata!

„În vremea aceea pe când mulţimea Îl îmbulzea , ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, Iisus a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.  LUCA 5, 1-11

Intai de toate trebuie sa ne amintim ca Iisus tocmai o vindecase de friguri pe soacra lui Petru! Apoi, dupa apusul soarelui, a venit la El multime de oameni suferinzi si  "toţi câţi aveau bolnavi de felurite boli îi aduceau la El; iar El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi. Din mulţi ieşeau şi demoni, care strigau şi ziceau: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Dar El, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că ştiau că El este Hristosul. " (Luca 4, 40-41) Asa s-a ajuns ca Mantuitorul sa fie imbulzit din toate partile!  

Pericopa ne spune cum Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, era ascultat cu mare interes  de acea mulţime. Iată de ce El a urcat pe una din barcile aflate la mal și de acolo le vorbea oamenilor, făcând din corabie un adevarat amvon şi astfel din locul acela biserică!

Barca in care a urcat era a lui Petru! 

Petru trebuie ca era obosit si posomorat dupa o noapte de pescuit fara succes. Domnul Hristos l-a rugat atunci să ducă corabia mai în larg, să arunce mrejele în mare, si sa incerce din nou să pescuiască. „Mână la adânc”, ii spune!  

Petru nu era un incepator in ale pescuitului, asa ca, surprins de acest îndemn, ii da totusi un raspuns Domnului: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele”. Pescarii ştiau că noaptea şansele de reusita erau mai mari si, daca noaptea nu au pescuit nimic, pe timpul zilei sansele erau cu atat mai nule!

Petru, cu respect si poate chiar simtindu-se obligat fata de Iisus, care tocmai ii vindecase soacra, isi declina cunostintele in ale pescuitului si asculta cuvantul Invatatorului!  Si... minune: mrejele s-au umplut de pesti!

Cei patru pescari: Petru, Andrei, Iacob şi Ioan, sunt minunaţi şi surprinşi de cantitatea enorma de peşti cu care au umplut amândouă corăbiile. Mulțimea de pești a venit ca o binecuvântare a muncii lor săvârșite cu ajutorul și sub ascultarea lui Iisus!

Dincolo de simboluri, această primă pescuire minunată este o intruchipare a Bisericii!

"Si au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute". Acest semn este pentru Sfântul Efrem Sirul, o referire la cei 70 de viitori ucenici, "căci aceștia 12 erau prea puțini"!

Pe lângă cei 12 Apostoli şi cei 70 de ucenici, mai sunt și alții care au trudit si trudesc la pescuitul cel duhovnicesc: sfinţii, părinții și învățătorii, care cunosc dogmele adevărului. Căci mrejele sunt încă aruncate, iar Hristos le umple vesnic și îi îndeamnă la convertire pe cei care, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi, sunt în adâncurile mării, trăind în valurile lumii (Sfântul Chiril al Alexandriei). În Biserică, „pescarii de oameni” pescuiesc cu har, cu mesajul divin şi cu fapta cea bună, cu harisma dobândită prin osteneala binecuvântată.

Omul nu poate trai in apa - in apa te ineci, deci mori! Pescuirea asta inseamna scoaterea nostra din morte si readucerea la viata, la viata vesnica!

Noţiunea de adânc, de adâncime, arată atât profunzimile făpturii omenești, zidite de Creatorul suprem, cât şi „Judecăţile lui Dumnezeu (care) sunt adânc mare” (Psalmii 35, 6), căci „adânci cu totul sunt gândurile Lui” (Psalmii 91, 5).  Și prorocul David primește această descoperire: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”. (Psalmii 41, 9).

Ca oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, noi suntem invitaţi să ne trăim viața in chip desavarsit, să nu ne lăsăm prinşi de mirajul aparenţelor , ci să ne adâncim în sens, în bine, în adevăr.

Îndemnul lui Hristos către Petru era clar: dacă vrei să pescuieşti cu folos, „mână la adânc”, nu sta la mal, stăruieşte, insistă. Acelaşi îndemn stăruitor şi convingător ni-l adresează Hristos Domnul şi nouă tuturor: dacă vrei să împlineşti ceva în viaţă, stăruieşte-te, insistă, fă bine lucrul, destoinic; fii harnic, consegvent cu tine însuţi, curajos, in permanenta fiind încrezător în ajutorul lui Dumnezeu. Osteneala noastră sinceră şi permanenta, facuta sub ocrotirea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi cu siguranţă plina de folos mântuitor.

A avea roade sau folos este o nevoie a omului, creat de Dumnezeu să fie activ. Rodnicia şi succesul venite după o muncă stăruitoare şi făcută în lucrarea Domnului, cu binecuvântarea şi ajutorul cerului, au trăinicie şi aduc o bucurie speciala. Cand tot ce facem are la baza mandria... constatam ca bucuria asteptata nu e pe masura si nici deplina si pornim spre o alta demonstratie a eului nostru cautand bucuria la nesfarsit! 
Deși avuseseră condiţiile prielnice și se straduisera intreaga noapte, pescarii, cat au fost departe de Hristos, nu au reușit în munca lor. În preajma şi cu ajutorul Lui, osteneala lor, iata, a dat roadă. Truda fără Dumnezeu în viaţa omului înseamnă nimic, osteneala cu ­Iisus, cu ajutorul divin, înseamnă rodnicie, abundenţă şi împlinire

Prin slujitorii ei, Biserica ne cheamă si pe noi în adâncuri, ne cheamă să pătrundem tainele cerești şi să înțelegem lucrarea mântuirii noastre. Ea este corabia mântuirii, ea plutește în adâncurile lumii, pentru ca, atunci când lumea se va sfârși, să-i ocrotească pe cei aflați în ea. Asa cum barca ii trece pe pescari de pe un mal pe celalalt, asa ne trece si pe noi Biserica de la lumea pierzarii la cea a mantuirii! Potrivit Sfântului Maxim din Torino, așa cum arca lui Noe i-a salvat pe cei aflați în ea, când lumea se îneca (Facerea 7, 1; 8, 22), la fel și Biserica îi va mântui pe membrii săi atunci când lumea se va sfârşi (1 Petru 3, 20-21).

Într-o lume bantuita de egoism si manipulări informaţionale, o lume a crizelor spirituale, familiale, ecologice, financiare și economice, a tulburărilor şi anxietăţilor de tot felul, a superficialului și relativismului, altfel spus, într-o lume a nerodirii, se cuvine să cautam mai la adânc! E necesar să avem folos prin cuvânt şi faptă sa comunicam, sa gasib bucuria comuniuniipentru a ajunge la pace, la bucurie şi liniştire şi, cu ajutorul Domnului Hristos, să găsim soluţii mântuitoare provocărilor actuale !

Domnul ne cheama la responsabiliatate si consegventa!

A DOUA INMULTIRE A PAINILOR - MARCU CAP .8

„În vremea aceea, fiind iarăși mulțime mare de oameni și neavând ce să mănânce, Iisus a chemat la Sine pe ucenicii Săi și le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce. Și dacă le voi da drumul la casele lor flămânzi, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe. Și ucenicii Lui I-au răspuns: De unde va putea cineva să-i sature pe aceștia cu pâine aici, în pustie? El însă i-a întrebat: Câte pâini aveți? Răspuns-au Lui: Șapte. Și a poruncit mulțimii să se așeze pe pământ. Și, luând cele șapte pâini, a mulțumit, a frânt și a dat ucenicilor Săi ca să le pună înainte. Și ei le-au pus mulțimii înainte. Și aveau și puțini peștișori. Și binecuvântându-i, a zis să-i pună și pe aceștia înaintea lor. Și au mâncat și s-au săturat și au luat șapte coșuri cu rămășițe de fărâmituri. Iar ei erau ca la patru mii. După aceea le-a dat drumul. Și îndată, intrând în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părțile Dalmanutei.”

Pentru unii dintre noi repetarea  minunii inmultirii painilor, poate fi sacaietoare! Si am mai spus asta!

Nu numai ca sunt doua minuni aproape identice dar sunt citite si recitite la intervale relativ scurte de timp. Luna trecuta am mai analizat aceasta minune din perspectiva Evangheliei dupa Matei!

In zilele noastre avem o grija paroxistica de a nu ne repeta! Despre cunostintele sau prietenii nostri, care ne repovestesc mereu aceeasi poveste... nu vorbim tocmai de bine si ridicand ochii in tavan ascultam fara interes sau ii oprim din povestire! desi ea poate fi spusa in alt context!

Caci eu cred ca nimic nu este la fel, nu poate fi la fel - nici chiar o poveste al carui sfarsit il cunoastem! 

Ma si gandeam ieri ca, de o viata fac supa si, desi fac aparent aceleasi gesturi, pun aceleasi ingrediente,  totusi... supa este doar "aparent" la fel! Buna dar...ea este altfel!

Mergem, la serviciu, pe acelas drum zilnic dar nu e la fel caci mereu gandul nostru ne insoteste cu alte idei - repetam calatoria dar ea este altfel! Ne privim in oglinda dar ceea ce vedem acolo este deja ceva ce nu mai exista caci timpul revenirii la prezent ne gaseste deja... altfel! 

Sunt agasata  de nebunia aceasta a modei schimbarii: totul trebuie sa fie altfel! In fond ceea ce repetam ne ajuta sa fixam, sa nu uitam! Oricat de enervant ar parea, facem zilnic aceleasi lucruri si nu ne punem intrebarea cum sa schimbam... spalatul pe dinti, de exemplu! Ne spalam la fel, zilnic si nu ne agaseaza acest lucru. De ce m-ar enerva desenul de pe cutia cu cereale? E o obsesie ca, repetand, sa nu cadem in platitudine! Mantuitorul ne explica contrariul!

Apoi, oricum nimic nu este la fel! Traim in timp si timpul... merge inainte! Si totusi, chiar daca exista mereu altceva, altfel, este bine sa repetam. Doar moartea nu o putem repeta! Repetitia isi are deci rostul ei, si in acest caz, al inmultirii painilor, de asemenea! 

Repetarea minunii evocate azi, se dovedeste si ea diferita, adica... pare aceeasi dar exista cateva deosebiri care o fac unica! 

Iata, apostolii, desi asistasera la precedenta minune a inmultirii painilor, par sa fi uitat complet de ea si intreaba: De unde va putea cineva să-i sature pe aceștia cu pâine aici, în pustie?  Este deci esential ca anumite lucruri,  care trebuie sa se fixeze neaparat  in memoria noastra, sa fie repetate! 

In panica apostolilor de a nu putea hrani multimea ma regasesc! Trebuie sa recunosc ca, privind in frigiderul, care nu e niciodata gol, slava Domnului, obisnuiesc sa zic ca nu e nimic de mancare sau, in fine, ca nu e mare lucru! Ne obsedeaza ideea ca nu avem destul!

Mai aflam ca, intre acei oameni, unii dintre ei au venit de departe. Asta poate sa insemne si ca acolo se aflau nu doar iudei ci si straini, pagani, cum li se spunea! Deci si auditoriul era un pic diferit.

Daca randul trecut, s-au gasit 5 paini si doi pesti, de data asta ni se spune ca aveau 7 paini si putini pestisori! 

Daca, in cazul minunii precedente, au ramas 12 cosuri cu firimituri,  de data asta ni se spune ca au ramas 7 cosuri!

Doar gestul Mantuitorului se repeta identic -  a poruncit mulțimii să se așeze pe pământ. Și, luând cele șapte pâini, a mulțumit, a frânt și a dat ucenicilor Săi ca să le pună înainte. Și ei le-au pus mulțimii înainte. A binecuvantat!

Biblic vorbind, ciferele au o anume insemnatate, evreii avand un cult al numerelor!

Cifra 5 este cifra a Harului  (4+1), realitatea lumii  în care apare factorul divin ! 5 multiplicată prin ea însăși, duce la 25, ceea ce inseamna ,,har peste har“ (Ioan 1:17)

În limba ebraică, „Ha^areț” (pământul) este un multiplu de patru (punctele cardinale) dar „Hașamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. 

Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni în structura și măsurătorile Cortului Legământului. Simbolul harului apare până și în contextul Legii lui Moise! Cele Zece Porunci sunt alcătuite din două serii de câte cinci. Prima serie de 5 reglementează relațiile noastre cu Dumnezeu, iar cea de a doua reglementează relațiile cu semenii noștri. Harul apare și în domeniul jertfelor!

Pentru ortodocsi, cele cinci paini - aduse la intalnirea multimilor cu Iisus Hristos - sunt rememorate in prescurile aduse la biserica pentru Proscomidie, adica pentru pregatirea Sfintei Liturghii; de asemenea  si cele cinci paini pe care preotul le binecuvanteaza impreuna cu graul, untdelemnul si vinul la slujba numita 'Litie', care se savarseste in cadrul Vecerniei Mari, pentru a cere lui Dumnezeu sa le inmulteasca in parohia sau manastirea respectiva, in eparhia si in tara respectiva, precum si in lumea intreaga!

7 este numarul plenitudinii insemnand unirea cerului cu pamantul caci Treimea (3) s-a unit cu lumea (4)!

 Cele„douasprezece cosuri” - din minunea intai, sugereaza cele douasprezece triburi ale poporului lui Israel, precum si cele douasprezece luni ale anului… simbolul folosit in primul caz însemnând că această pâine este „pentru tot poporul ales și pentru veșnicie”.

În schimb, „șapte” indică ceva mai mult decat 12! Caci numărul șapte este un număr divin. 

Deci, această pâine este Pâinea care dă viața lui Dumnezeu! Pentru că a trăi viata lui Dumnezeu inseamna sa traiesti si sa simti în trupul tău Duhul Domnului, care este iubire.

Si in Evanghelia dupa Matei se specifica : au mâncat 4.000 de barbati În povestirea anterioară erau 5.000, cu referire faptul ca prima comunitate creștină a fost formata din 5.000 de oameni.(Fa.Ap. 4, 4) 

În schimb, în istorisirea celei de-a doua inmultiri sunt doar 4.000.

4.000 inseamna 4 x 1.000  adica un număr infinit, nenumărat caci „4” desemnează cele patru puncte cardinale, deci totalitatea lumii 

Așadar, această pâine este destinată unei multimi de oameni, din toate punctele cardinale, adică această Pâine este pentru întreaga omenire!

In aceasta cheie putem spune ca Mantuitorul se adreseaza intregului univers - nu doar casei lui Israel! Daca faramiturile ramase dupa impartire  sunt cuvintele Domnului, ele sunt universale!
Dumnezeu adaugă de la Sine, sporeste si pune ceea ce ne lipsește ! 

Inmultirea painilor este, inainte de alte simboluri, o inainte-prezentare a Cinei Celei de Taina, implicit, a Sfintei Euharistii! 

Painea, la propriu, inseamna mancare si mancarea ne tine in viata! Euharistia insa este cu mult mai mult pentru ca este acea hrana care ne da viata vesnica, nu cea limitata a traiului in lume! E painea care satura caci este daruita de Dumnezeu; ea este trupul Domnului!

Euharistie nu este grâu nici struguri, ci este pâinea și vinul. 

Strugurii sunt un produs natural, la fel și grâul. 

Pâinea are ceva mai mult! În pâine este prezent semanatul, recoltatul, efortul, transpirația, speranța, apa, setea după dreptate; există comuniunea si separarea, ura, si dragostea, dreptatea si nedreptatea… În pâine este inclusă întreaga istorie a omului cu bine si cu rau deopotriva; este speranța, si este dezamagire; e iubire si ura… Așadar tot ceea ce există trebuie să „le luăm” într-un fel, asa cum vin ! Adica traim de toate! Diferenta o face felul in care gestionam, in care "primim" toate intamplarile vietii!

Cu Dumnezeu le vom randui altfel! Si El, prezent, sporeste unde lipseste!

VINDECAREA RAULUI PRIN CREDINTA IN CUVANTUL DOMNULUI

 „În vremea aceea a venit Iisus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit. Căci îndată auzind despre El, o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele Lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și Îl ruga să alunge demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Ea însă a răspuns și I-a zis: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor. Și Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi! A ieșit demonul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise.” MARCU 7, 24-30

Pericopa de azi ne prezinta o femeie pagana care Il abordeaza pe  Iisus pentru a-I vindeca fiica, stapanita de un duh rau!  Si, Iisus,  „pentru cuvântul ei”, adica replica din care se intelege atasamentul pentru Cuvantul Lui, i-a vindecat fiica!  

Aceasta femeie este beneficiara unei minuni de la distanta, am putea spune, Cuvantul lui Hristos avand aceasta putere! 

Iata, pana azi, desi nu-L vedem, El este prezent in viata celui care  Il doreste, Il iubeste si Ii asculta Cuvantul cu credință, iar Cuvântul Lui ajunge sa lucreze in chip minunat! Primind Cuvantul Lui, raul din noi este biruit!

Femeia din aceasta pericopa este modelul de credinta a celui care nu se indoieste de nimic, are curaj sa ceara ajutorul de la Dumnezeu si de aceea il si primeste!

Replica Mantuitorului - Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. - lamureste faptul ca Hristos a fost trimis intai de toate spre salvarea poporului ales! Dar iudeii nu l-au acceptat decat in parte asa ca, intocmai cum câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor, paganii, popoarele celelalte s-au impartasit de Cuvantul lui Dumnezeu!

Aceasta mama, straina de neamul iudeilor, ne reprezinta practic pe noi toti, cei care nu suntem dintr-o spita cu ei, si care Il urmam pe Hristos, ascultand Cuvantul Sau care indeparteaza raul din mintea si inima noastra, a celor ce credem in El!  

DESPRE RAUL DIN INIMA -

„În vremea aceea, chemând Iisus toată mulțimea la El, zicea: Ascultați-Mă toți și înțelegeți: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit, să audă. 

Și, când a intrat în casă de la mulțime, L-au întrebat ucenicii despre această pildă. Și El le-a zis: Așadar și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți oare că tot ce intră în om din afară nu poate să-l spurce? Că nu intră în inima lui, ci în pântece, și iese afară, pe calea sa, bucatele fiind toate curate. Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, uciderile, hoțiile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om. Și ridicându-Se de acolo, S-a dus în hotarele Tirului și ale Sidonului.”

Ca sa intelegem contextul trebuie sa spunem ca si la vremea antichitatii, ca si astazi dealtfel, erau tot felul de reguli privind alimentatia - ideea de curat si necurat le domina viata. 

Regulile legate de alimente exista si azi: era interzis consumul carnii de porc, taierea animalelor se facea si se face in anume fel - ca nu cumva sa ii ramana sangele in corp; legea potrivit careia era interzis
să se „fiarbă iedul în laptele maicii sale” implica si interzicerea consumului de branza ori unt! Lucrurile mergeau pana acolo incat nu trebuia nici sa fie in apropiere cele "spurcate" de cele "curate"!

Oricat ar parea de ciudat si azi exista astfel de stricteti. Si chiar la noi, in ce priveste postul! La tara stiu ca, inaintea posturilor mari, se fierb oalele ca totul sa fie "curat",  adica sa nu fie urma de carne si grasimi animale! Ca sa nu mai vorbim de moda dietelor sanatoase!
Oamenii in mod traditional gasesc binele si raul in cele din jur, il cauta si il expun cu titlu de lege!

Iisus insa ne spune ca mâncărurile sunt bune ! transformarea regulilor de igiena alimentara in niste obiceiuri tabu devine periculoasa. In Intelepciunea lui Solomon sta scris ca este bine sa fie o masura in toate! Cand toate se abordeaza cu masura nimic nu este rau dupa cum si binele excesiv poate deveni periculos!

Domnul ne elibereaza de cutume care ne ingradesc, ne scapa de propriile noastre fantasme create de noi, plecand de la Lege!

Daca e sa fim drepti, legea il punea pe om sa aiba respect pentru natura, sa aibe grija si sa fie atent in jur. Cu timpul, odata cu nerespectarea acestor reguli si natura a devenit tulburata! Azi vedem consecintele indiferentei omului !

Daca revenim la versetele anterioare, unde apostolii mancau cu mainile nespalate, mesajul Mantuitorului ar fi acela ca Dumnezeu te accepta asa cum esti! Pentru El toata lumea are dreptul sa I se roage, sa I se inchine, sa-L iubeasca! Spalat sau nespalat!

Apoi raul nu apartine mediului. Dumnezeu le-a facut bine pe toate dar omul a intors creatia cum a vrut el! Ca este poluare in apele oceanelor nu este vina agentului poluant ci a celor care au aruncat acest produs toxic in ocean! Neglijenta, indiferenta, neiubirea si rautatea omului fac rau! Toate acestea salasluiesc in inima!
..."ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, uciderile, hoțiile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om. 

Trupul creat de Dumnezeu cu dragoste l-am facut salas al raului! Nu ce mancam conteaza ci ce simtim! Concentrandu-ne pe lucruri lumesti uitam sa iubim sau iubim cum nu trebuie si ce nu trebuie!

Domnul Hristos ne invata iubirea! Ne spune de veacuri ca am lasat templul lui Dumnezeu care este trupul , sa fie locul pacatului, l-am transformat in idol, punandu-l inaintea sufletului!

Pentru a trai o noua viata, aceea propusa de Hristos, e nevoie de un anume discernamant care isi are reperul in iubire! Caci haina sufletului este iubirea pentru Dumnezeu si pentru cel de alaturi!

Sfântul Ioan Gură de Aur, in Omilii la Facere, spune ceva atat de actual...
„Spuneți-mi, nu suntem, oare, alcătuiți din două părți, din suflet şi din trup? Pentru ce nu avem tot atâta grijă de amândouă, ci de trup ne străduim să-i dăm tot felul de îngrijiri, dăm bani la doctori, îl căutăm cu multă grijă, îl îmbrăcăm cu haine luxoase, îl hrănim mai mult decât îi trebuie, vrem să fie mereu odihnit şi să nu fie supărat de nici o boală, iar de se întâmplă să sufere puțin, facem totul ca să-l însănătoşim? Aşa ne purtăm cu trupul, de partea cea de mai puțin preț! Că te întreb: este la fel sufletul cu trupul? Iar dacă vrei să vezi deosebirea dintre ele, uită-te că nici un preț nu are trupul când este părăsit de suflet! Când ai, deci, de trup atâta grijă, pentru care pricină disprețuieşti atât de mult grija pe care trebuie s-o ai de suflet? Pentru ce nu-i dai hrana potrivită, adică învățătura Dumnezeieştilor Scripturi? (...) Sufletul nu cere atâta cheltuială; ci, dacă vrei, după cum trupului îi dai hrană în fiecare zi cheltuind bani, dă-i şi sufletului! Nu-l lăsa să piară de foame, dă-i şi lui hrana potrivită: citirea Scripturilor şi auzirea cuvântărilor duhovniceşti. Nu numai cu pâine va trăi omul, spune Hristos, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Făcând aşa, vei face o împărțire minunată şi vei gândi cum se cuvine de partea cea mai apropiată nouă. După cum trupului îi dai felurite haine şi ții seamă de vreme în felul îmbrăcămintei, tot aşa şi sufletul! Nu-l lăsa să umble gol de fapte bune, ci îmbracă-l cu hainele ce i se cuvin. Făcând aşa, îndată îi vei da curaj şi-l vei readuce la sănătatea lui firească.
- Care sunt hainele lui?
- Milostenia şi dărnicia cu săracii. Aceasta-i cea mai frumoasă haină a sufletului; aceasta-i haina lui strălucitoare. Iar dacă vrei să-i dai nu numai haine, ci vrei să-l împodobeşti cum îți împodobeşti trupul, adaugă-i şi ajutorul rugăciunilor, mărturisirea păcatelor şi nu conteni a-i curăța fața cu lacrimi necurmate.”


 

NICI O LEGE IMPOTRIVA IUBIRII

Astazi continuam discursul Mantuitorului - referitor la cutume - din Cap 7 al Evangheliei dupa Marcu, din care au fost citate ieri 8 versete, reluate azi spre intelegerea mesajului! 

Raspunsul lui Iisus la intrebarea fariseilor -  Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă pâine cu mâinile nespălate? - se intinde pe 23 de versete.

De la versetul 1 la 8 ni se prezinta o discutie contradictorie intre Iisus si Carturari/farisei pe tema respectarii normelor religioase. 

Versetele 9 la 13 ne prezinta argumentul lui Iisus potrivit caruia, respectand legea si normele poti cadea in marea greseala de a incalca porunca iubirii!

In continuare, in versetele 14 la 19,  Mantuitorul vine sa elimine din Vechea Lege un capitol important, acela al mancarurilor curate sau spurcate! Caci in vechime, la iudei aceasta era o problema foarte importanta!

Apoi, in versetele 20 la 23, Iisus le vorbeste doar apostolilor Sai, explicandu-le  ca binele si raul nu este altundeva decat in inima fiecaruia!

Reluand firul capitolului 7, trebuie sa specificam ca suntem dupa inmultirea painilor! Painea in sine inseamna hrana!  Painea data de Hristos este mai mult decat hrana: este Trupul Sau de viata datator, euharistia fiind pregustarea vesniciei!

Revenim si facem o scurta caracterizare a participantilor la aceasta segventa de viata din vremea lui Iisus ca si din cea de azi!

Fariseii erau cei care respectau legea si pazeau spre a fi respectata de toti, iar carturarii erau cei care o explicau celorlalti! 

Apostolii  erau simpli pescari, vamesi, pacatosi, oameni mai putin scoliti, simpli, si felul acesta mizer al naturii lor sociale ne da pana azi curajul sa indraznim sa ne apropiem de Dumnezeu!

Fariseii si carturarii remarca faptul ca acestia mancau cu maininile nespalate dar cu toate astea ei mancau ... Painea Vietii! 

Desigur exista in viata noastra o imensitate de gesturi si fapte pe care le facem in virtutea traditiei primite. Nu prea inventam mare lucru! Prin traditie traim si evoluam!  Legea traditionala este corecta!

Care este insa acea lege care ma impiedica sa traiesc? 

Cum spuneam, memoria civica si religioasa are legi care ma sprijina pas cu pas. Dar daca traditia ia locul iubirii, ma impiedica sa traiesc si azi si in veci! Practic orice lege, fie ea civila sau religioasa, devine caducă, adica nulă, dacă ea nu mă ajută să iubesc, să mă apropii de Dumnezeu si de aproapele meu! 

Daca legea sau traditiile sunt un mijloc de a ma valida pe mine ca individ in afara iubirii, tot ce fac este sa ma departez tot mai mult de Dumnezeu, punand obiceiurile, traditiile, in locul Lui!

Daca traim cu gandul la Dumnezeu si facem cele cuvenite in numele Lui,  ne invrednicim de darul painii euharistice, datatoare de viata! Daca ceea ce fac este doar ca sa fac conform regulilor, fara sa iau in calcul iubirea... nu am parte nici de darul euharistic, caci totul este pentru lume si nu pentru Dumnezeu! Pentru aici si nu pentru vesnicie!

Revenind la timpul lui Iisus, Legea privind spalarea mainilor era o norma de igiena necesara unui popor traitor intr-o tara cu o clima calda. Totusi iudei ajunsesera sa puna aceasta norma de igiena, adica sanatatea trupeasca personala, mai presus de Dumnezeu!

Simbolurile pot fi gasite si in aceea ca, spalarea mainilor poate fi in corelare  cu ideea de perfectiune, mesajul hristic fiind acela ca la Dumnezeu nu trebuie sa fii perfect, El ii iubeste pe toti! Domnul Hristos a venit pentru cei imperfecti spre a-i ajuta sa devina prin El perfecti!

Pacatosii, cu mainile murdare, iubind pe Dumnezeu, pot mananca painea euharistica si astfel raman vii!

Referindu-se la traditia numita "corban" care inseamna un dar adus lui Dumnezeu, aceasta devenise o lege a egoismului pur. Explicatia o da Insusi Iisus. 

Conform acestei legi, un om bogat, daca inchina averea lui Dumnezeu, nu mai putea instraina nimic din averea lui care avea sa ajunga la Templu! Asadar, daca parintii lui erau saraci, el, potrivit acestei legi, prin care ceea ce ii apartinea era un dar inchinat lui Dumnezeu,  nu putea imparti nimic cu parintii saraci, averea fiind insa la dispozitia lui cata vreme traia!

Exemplul Mantuitorului arata inca o data felul in care putem anula porunca iubirii, simtindu-ne totodata impacati ca am dat darul lui Dumnezeu! 

 Si astfel, desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră, pe care singuri ați dat-o. Și faceți multe asemănătoare cu acestea. 

Nu trebuie sa uitam ca orice lege a lui Dumnezeu are la baza iubirea Sa si ca rostul legii ramane vesnic iubirea!

În vremea aceea L-au întrebat pe Iisus fariseii și cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă pâine cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a prorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: «Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Însă, în zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături care sunt porunci omenești». Căci, lăsând porunca lui Dumnezeu, țineți datina oamenilor: spălarea urcioarelor și a paharelor și multe altele ca acestea, pe care le faceți. Și le zicea lor: Bine, ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră! Căci Moise a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta» și: «cel ce va grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa, cu moarte să se sfârșească». Voi însă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Corban!, adică: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său ori pentru mama sa. Și, astfel, desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră, pe care singuri ați dat-o. Și faceți multe asemănătoare cu acestea. Atunci, chemând iarăși mulțimea la El, zicea: Ascultați-Mă toți și înțelegeți: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit, să audă.”

PREZENTUL CONTINUU

Inca mai suntem sub aura Sfintei Cruci! 

Astazi revenim la Evanghelia dupa Matei, respectiv cap. 24.

Capitolele 24 si 25 sunt cele in care se vorbeste despre sfarsitul lumi! 

Daca e sa analizam Noul Testament din acest punct de vedere, vom intalni niste ambiguitati. Sf Ap Pavel are, in epistolele sale, o multime! Gasim pasaje care spun ca Domnul va sosi din nou curand... si iata ca au trecut deja 2000 de ani si inca nu a venit! ; ca sfarsitul este aproape... sau ca... nu e cazul sa ne ingrijoram ca inca nu e vremea!  Cum sa intelegem asta? De ce această atitudine dublă?

Poate pentru ca e vorba de un indemn diferit raportat la felul reactiei fiecarei comunitati careia i se adresa sf; Apostol - unii erau mai panicati, dornici de intalnirea cu Iisus, altii poate erau mai lenti in a lupta pt mantuirea lor! E posibil sa fie acesta motivul discursului diferit. Dar despre sfarsit toti voiau sa stie!

Un lucru este cert: sfarsitul va veni, Domnul Hristos va reveni!

Toate au un inceput - si lumea - si va avea si un sfarsit! 

Independent de sfarsitul "cosmic" noi suntem siguri de propriul nostru sfarsit caci toti suntem muritori, aici , acum, pe pamant! 

Moarte este o certitudine - poate singura - si, cine nu se impaca cu ea nu poate nici trai, fiindca nu este capabil sa parcurga cu adevarat drumul sau existential care incepe la nastere si care se incheie in ceasul mortii! 

Viata, starea omului, este permanent dependenta de felul in care omul se raporteaza la limita aceasta de timp! Poti fi mereu infricosat, traind cu frica mortii, pe care oricum nu o poti evita, sau poti sa te pregatesti zilnic, toata viata, pentru Marea Intalnire cu Dumnezeu, care va avea loc la final, final pe care nimeni nu-l stie!

Ideea este ca moartea si viata coexista si felul in care noi ne raportam la ele determina intregul nostru parcurs lumesc!

Daca ne referim la Hristos, timpul s-a terminat odată cu rastignirea  Lui, cand lumea veche s-a sfarsit, sfârșitul lumii fiind implinit  în crucea Mantuitorului (pe cruce lumea se sfarseste si o alta lume renaste!) 

Apoi putem purta discutii cu privire la felul in care oamenii lumii celei noi au inteles sa se comporte dupa acest moment... crucial, moment in care Dumnezeu, murind pe cruce, i-a iertat si i-a iubit pe toti, inclusiv pe cei care L-au rastignit!

Raul, in istorie, este tot mai prezent si tot mai vizibil, aproape orbitor. 

Crestinii insa sunt chemati sa traiasca iubirea pentru a putea birui raul! Totul dupa modelul Mantuitorului - singura cale de urmat!

Revenind la moartea noastra, ca oameni, exista o permanenta tentatie de a dori sa cunosti ce va fi... dupa! 

In fond viitorul nu este altceva decat proiectia, rezultatul prezentului!

Asadar implicit, sfarsitul lumii va veni ca o consecinta fireasca a faptelor noastre, caci ce ai semanat acum vei culege la vremea recoltei!

Tot ceea ce face Mantuitorul prin cele rostite este sa ne readuca mereu gandurile noastre din viitorul nestiut si incert, in prezentul in care traim si putem indrepta ce e de indreptat spre a ne intalni cu Dumnezeu in chip minunat si mantuitor!

Doar prezentul conteaza! 

Trecutul nu-l mai poti schimba: ce a fost... a fost! 

Viitorul este inca o iluzie, o prognoza pasibila de eroare! 

Viata se traieste acum - cu curaj, cu incredere, fara frici, ranchiuni, cu responsabilitate pentru fiecare cuvant, lucru sau om cu care interactionam, clipa de clipa! 

Prezentul este timpul actiunii si doar  "cel care ... răbda" ceasul prezent , acela se va mântui."

Doar asa putem sfarsi o lume veche si rea, inlocuind-o cu iubire cu una noua si mereu mai buna! 

Sa nu lasam ca din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea sa se raceasca!

Crestinii sunt marturisitori si traitori ai iubirii care este Hristos! 

In rest... nimic nu mai conteaza - nici sfarsitul lumii nici cel al nostru, de vreme ce dincolo ne asteapta Dumnezeu, care este iubire! 

Dragostea "nu cade niciodata"!

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui ca să-I arate clădirile templului. Dar Iisus le-a zis: Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească. Și șezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, deoparte, zicând: Spune nouă, când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă înspăimântați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și vor fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții. Și mulți proroci mincinoși se vor ridica și vor amăgi pe mulți. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”MATEI 24, 1-13

APOSTOLI AI LUI HRISTOS!

„În vremea aceea a chemat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Și le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale: nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare, ci numai toiag; să fie încălțați cu sandale și să nu se îmbrace cu două haine. Și le zicea: În orice casă veți intra, acolo să rămâneți până ce veți ieși de acolo. Și dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieșind de acolo, scuturați praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor. Adevărat grăiesc vouă: Mai ușor va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății decât cetății aceleia. Deci, ieșind ei, propovăduiau să se pocăiască. Și scoteau mulți diavoli și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.”MARCU 6, 7-13

Dupa cum stim, suntem inca sub auspiciile praznicului Inaltarii Sfintei Cruci asa ca Biserica reia pericopele evanghelice  care vorbesc despre jertfa si jertfire in numele Domnului Iisus!
Evanghelia de astazi a mai fost citita saptamana trecuta si explicatia catehetica se gaseste aici. 

Tema fragmentului este MISIUNEA la care au fost chemati apostolii!

M-am gandit sa revin asupra ideii de apostol si apostolat care îmbracă înţelesuri şi semnificaţii universal valabile pentru întreaga viaţă a Bisericii. 
Însuşi Fiul lui Dumnezeu este Apostolul lui Dumnezeu trimis de Tatăl pentru mântuirea omenirii, pentru a ne scoate pe noi din robia păcatului şi a morţii! 
Apostolatul Său este până la sfârşitul veacurilor!

Apostolul este cel care are o simţire duhovnicească deosebita şi o aplecare spre cele sfinte. Sufletul său este ca o biserică, fiind în relaţie cu Duhul Sfânt. Traind in comuniune desăvârşită cu Dumnezeu, Duhul atinge sufletul celui chemat să fie apostol şi-l face mereu prezent si treaz intru cuvantul Lui.

Apostolatul este în Mântuitorul Hristos Insusi si are o evidenta legatura cu Parusia (a doua venire a lui Iisus)! 

Dacă proorocii -  apostoli ai Vechiului Testament - pregăteau omenirea pentru venirea Domnului, în Noul Testament apostolii il însoţesc pe Mântuitorul pretutindeni, si insotirea asta se petrece si astăzi, prin ierarhii şi preoţii Bisericii, pregatind lumea pentru cea de-a doua venire a Domnului, prin Sfânta Liturghie!

Evident, faţă de alţi apostoli, harisma apostoliei celor doisprezece este unică şi irepetabila. 
Apostolatul are însă si azi o dimensiune martirică, de jertfa!

Orice om botezat care s-a unit cu Mântuitorul Hristos şi crede Lui ,  trebuie să se jertfească cu orice preţ pentru adevăr! 

Apostolul, ca lucrator al lui Hristos, trebuie sa aiba in sine curăţenie duhovnicească, sa vieţuiasca după poruncile lui Dumnezeu, ca nu cumva propovăduind altora despatimirea, el însuşi să se facă rob păcatului şi morţii! 

Apostolul are obligaţia să se detaşeze de toate cele ale lumii , sa fie un exemplu de vietuire in Hristos, ca nu cumva  sa impiedice pe cineva de la mantuire. 

Jertfa apostolilor trebuie să fie "până la sânge", aşa cum cere Ap.Pavel, iar cel ce se încumetă la această slujire trebuie să fie pregătit tot timpul pentru martiriu. El trebuie să ştie bine că lupta şi angajamentul său sunt în numele Mântuitorului Iisus Hristos, iar principala sa grijă trebuie să se concentreze spre mărturisirea Învierii Domnului. 

Lucrul cel mai important în lucrarea apostolică este să ai puterea şi curajul de a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos oriunde şi oricând, fără frică şi fără tăgadă. 

Dar, pe langa chemarea acestora şi misiunea lor, Mântuitorul ne da şi nouă darul apostoliei, caci toti prin Botezul primit în numele Preasfintei Treimi  ne-amîmbrăcat în Hristos! 
Botezul este deci o investire spre a împlini rânduiala dumnezeiască, după cuvântul Sfântului Pavel, care ne îndeamnă: "Slujba ta fă-o deplin!" (II Timotei 4, 5). 

Îndată ce am primit harul Duhului Sfânt, Dumnezeu se manifestă in noi si prin noi se mărturiseşte în lume,  în toată măreţia puterii Lui!

Deci, prin Taina Sfântului Botez, suntem unşi si noi apostoli şi încredinţaţi Bisericii pentru mărturisirea adevărului de credinţă prin viaţa şi faptele noastre, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Petru, care spune: "Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat dintru întuneric, la lumina cea minunată" (I Petru 2, 8). 


Tocmai de aceea trebuie sa ne supunem poruncii Mântuitorului, care ne îndeamnă si pe noi prin cuvintele: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28, 19).
Astfel, umbriţi şi întăriţi permanent de puterea dumnezeiască, putem, fiecare dintre noi, sa fim apostoli ai lui Hristos, sa transmitem, dupa puterea si darul primit de la Dumnezeu prin Duhul Sfant, lumina celor din jur!

Cine sunt fraţii şi surorile Domnului Iisus Hristos în Evanghelii?

Evanghelia zilei de astazi pune o problema care trebuie lamurita, intrucat constituie o controversa ce nu poate fi tratata decat pe baza de cercetare precisa si la obiect! 

De aceea imi permit sa postez un articol din doxologia.ro care contine explicatiile necesare si pertinente legate de un subiect sensibil: a avut Iisus frati si surori?

„Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Marcu 6,3) 

Această nedumerire era exprimată de adunarea din sinagoga din Nazaret, oraşul copilăriei Doùnului Iisus, imediat după ce El citeşte un pasaj din profetul Isaia (Isaia 61,1-2) şi-l interpretează referinsu-Se la Sine Însuşi (cf. Luca 4, 18-21). 

18.	"Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi,
19.	Şi să vestesc anul plăcut Domnului".
20.	Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui.

Ni se dă o listă de patru fraţi şi (cel puţin) două surori ale lui Iisus, al căror nume însă nu a fost reţinut de autorii Sfintelor Evanghelii. 

Noul Testament îi menţionează pe aceşti fraţi ai lui Iisus în şapte episoade diferite: Marcu 3,31-35 (a se vedea şi Matei 12,46-50; Luca 8,19-21); Marcu 6,3 (a se vedea şi Matei 13,54-58); Ioan 2,12; 7,3.5.10; Fapte 1,14; 1 Corinteni 9,5; Galateni 1,19.

Dar putem spune că Iisus a avut fraţi? Este vorba de fraţii şi surorile din aceeaşi mamă şi/sau tată sau aceste expresii trebuie înţelese altfel?

• Semnificaţia semantică a cuvintelor greceşti adelphos şi adelphé

În toate pasajele Noului Testament menţionate, cuvântul „frate” este redat de grecescul adelphos, iar cuvântul „soră” de grecescul adelphé.  Aceşti termeni sunt lipsiţi de ambiguitate. 

Combinaţia dintre alfa copulativ şi radicalul delphys (uter) înseamnă etimologic „născut [ă] din acelaşi pântece”. 

Desigur, cuvintele greceşti din Evanghelii, ca toate cuvintele din greacă clasică, cunosc şi un sens metaforic a cuvântului „frate”, similar cu cel de astăzi. 

Această utilizare este frecventă la Evanghelistul Matei (cf. Matei 5,22-24.47; 7,3-5; 18,15.21.35). Ea este mai rară în Luca (cf. Luca 6,41-42; 17,3) şi complet absentă în Marcu.

În mod similar, cuvântul „frate” se referă adesea la ucenicii şi apostolii lui Iisus, ca în textul de la Matei 28,10: „Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea»” (a se vedea şi Ioan 21,17; Luca 22,32). 

De asemenea, este cert faptul că primii creştini se numeau între ei „fraţi” şi „surori” (cf. Fapte 1,15; 6,3; 9,30 etc.). Dar în acest caz, contextul nu lasă nici o îndoială cu privire la semnificaţia cuvântului.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus este exclus faptul ca termenul să desemneze pe cei care urmează învăţătura Lui: distincţia între fraţi şi ucenici este evidentă (cf. Ioan 2,12) şi adesea cele două categorii sunt opuse una alteia (cf. Matei 12,46-50). Atitudinea lor este diferită de cea a ucenicilor Săi: „Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: «Şi-a ieşit din fire»” (Marcu 3,21). În mod similar, atunci când Evanghelistul Ioan ne spune că „fraţii” lui Iisus „nu credeau în El” (Ioan 7,5), este exclus ca termenul să fie folosit în sens metaforic: ucenicii lui Iisus care nu cred în El nu pot fi ucenicii Săi. 

Vorbind de „fraţii” lui Iisus, Evangheliile ne descriu deci o legătură de rudenie. Dar în ce constă aceasta?

• De la „fraţii” lui Iisus la „verii” lui Iisus

În 380, un creştin din Roma pe nume Helvidius a compus o scriere în care afirma că Fecioara Maria a avut cu Iosif, după naşterea lui Iisus, alţi copii care sunt fraţii şi surorile menţionaţi în textele Evangheliei (cf. Ieronim, Adversus Helvidium). 

Pentru a-şi dezvolta această teorie, Helvidius s-a folosit în primul rând de Tertulian (160-220) care, bazându-se pe Evanghelia după Marcu (cf. Marcu 3,31-35), a susţinut această idee pentru a demonstra, împotriva lui Marcion şi a adepţilor săi, adevărata „umanitate” a lui Iisus (cf. Tertulian, Contre Marcion IV, 19). 

În scurt timp monahul Iovinian şi de Bonosus, episcop de Sardica, în Illyria, au adoptat concepţia lui Helvidius.

Opinia lui Helvidius a fost vehement contestată de Fericitul Ieronim care, în 383, în Adversus Helvidium, a susţinut pururea fecioria Mariei. 

În aceeaşi epocă, episcopul de Milan, Sfântul Ambrozie, reacţionează şi el împotriva lui Iovinian, obţinând excomunicarea acestuia în 390 după două sinoade: unul a avut loc la Roma sub papa Siricius (384-399) şi celălalt în eparhia sa, la Milan. 

În 391-392, Sinodul de Capua, prezidat de asemenea de Sfântul Ambrozie, s-a aplecat asupra cazului lui Bonosus. 

La început sinodul a amânat răspunsul, dar în cele din urmă Bonosus a fost condamnat de un sinod ţinut în Salonic (cf. Ambrozie al Milanului, De virginibus).

Întrucât punctul de vedere al lui Helvidius a fost respins, în conformitate cu credinţa în pururea fecioria Mariei, a trebuit să se găsească o explicaţie pentru existenţa „fraţilor” şi „surorilor” lui Iisus. 

Fericitul Ieronim a fost atunci primul Părinte al Bisericii care a susţinut că „fraţii” lui Iisus sunt de fapt „veri”, şi că Maria şi Iosif au rămas neprihăniţi. 

Bazându-se pe un text al lui Hegesip, citat de Eusebiu de Cezarea (cf. Eusebiu, Historia Ecclesiastica III, 11 19 20 şi IV, 22.), Fericitul Ieronim a identificat pe verii lui Iisus ca fiind copiii unei surori ai Maicii Domnului, care s-ar fi numit Maria lui Cleopa (cf. Ieronim, Adversus Helvidium 13-15).

• Semnificaţia semantică a cuvântului ebraic ’ah în Vechiul Testament

Pentru a-şi apăra opinia, Fericitul Ieronim, care era un lingvist fin şi un bun cunoscător al limbii ebraice, a remarcat că, în limba vechilor evrei cuvântul frate (’ah) putea însemna, atât frate de sânge, cât şi frate vitreg, nepot sau văr. 

La trecerea din ebraică în greacă, susţinea Fericitul Ieronim, traducerea Septuagintei a redat în mod constant ’ah prin adelphos, ceea ce înseamnă, fără îndoială, frate. Astfel s-a ajuns să se considere ca în Noul Testament „verii” lui Iisus să fie desemnaţi ca „fraţii” Săi.

Este adevărat că, în cadrul aceleaşi familii, atât limba ebraică, cât şi aramaica veche nu distingeau în mod evident gradele de rudenie. 

Ebraica foloseşte, în general, cuvântul ’ah  care, în mod extins, poate avea sensul de „unchi, nepot, văr”. 

Această carenţă poate fi explicată prin faptul că la vechii evrei, ca şi la alte popoare, termenul „frate” se referă la membrii familiei extinse sau la comunitate. 

Acesta este motivul pentru care, în Biblia ebraică, rudele sunt adesea menţionate ca fiind fraţi şi surori. Astfel, 

Lot este prezentat ca „fratele” lui Avraam în Facerea 13,8 desi ii era nepot: "Atunci a zis Avram către Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi»”. De fapt este vorba de nepotul lui Avraam (cf. Facerea 12,5; 14,12).

În Facerea 31,46: „Apoi a zis Iacov către fraţii săi: «Adunaţi pietre»”, aici este vorba de fapt nu de fraţii lui Iacov, ci de unchii săi.

În episodul în care fetele lui Eleazar s-au căsătorit cu verii lor, aceştia sunt numiţi „fraţi”: „Eleazar însă a murit şi n-a avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, verii [’ahim în textul ebraic] lor” (1 Cronici 23,22).

Iar în cartea Iosua, este imposibil să ştim dacă Otniel „fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb” (Iosua 15,17) este de fapt fratele sau nepotul acestuia din urmă. Bineînţeles lista cu astfel de exemple ar putea continua.

În toate cazurile Septuaginta traduce în mod mecanic ebraicul ’ah  cu grecescul 'adelphos', fără a căuta să clarifice gradul de rudenie. 

Spre exemplu, în Facerea 29,12, Iacob spune Rahilei „că-i ruda ['adelphos' în textul grec] tatălui ei şi că-i fiul Rebecăi”.

Cu toate acestea, o examinare atentă a textelor din Septuaginta arată că doar un singur loc poate fi invocat în sprijinul argumentaţiei Fericitului Ieronim: 

în 1 Cronici 23,22 cuvântul ebraic ’ah' indică „verii” şi a fost tradus în Septuaginta prin 'adelphos'! În timp ce în Numerii 36,11, Septuaginta foloseşte cuvântul 'anepsios'(văr) pentru a traduce expresia ebraică „fiii unchiului lor” (benê dôdehen).

• Cuvântul „fraţi” în Noul Testament

Cuvântul adelphos este folosit de 343 de ori în Noul Testament.

După o examinare critică a fiecărei ocurenţe, putem constata că în nici un caz termenul „fraţi” nu se aplică personajelor despre care am putea spune că ar fi de fapt „veri”. 

Atunci când 'adelphos' nu este folosit într-un sens figurativ sau metaforic, el descrie o relaţie biologică sau juridică, desemnând un frate de sânge sau legal.

În chemarea lui Iisus a primilor Săi ucenici sau în lista celor Doisprezece Apostoli, de exemplu, Iacov şi Ioan sunt numiţi fraţi şi fii ai aceluiaşi tată, Zevedeu (cf. Matei 4,21; 10,2; Marcu 1,19; 3,17). 

Acelaşi lucru se aplică şi lui Simon Petru şi lui Andrei, a căror relaţie de rudenie este prezentată ca fiind „doi fraţi” (cf. Matei 4,18-21; 10,2; Marcu 1,16; Luca 6,14). 

Lazăr este, de asemenea, prezentat ca fratele Mariei şi al Martei din Betania (cf. Ioan 11,1-32), iar acestea din urmă sunt prezentate ca surori (cf. Luca 10,38-39).

Observăm că, atunci când scriitorii Noului Testament vor să facă o distincţie în relaţia de familie dintre două persoane, ei apelează la vocabularul grecesc, mult mai clar decât cel ebraic. Astfel, atunci când Evanghelistul Luca prezintă gradul de rudenie dintre Elisabeta şi Maria (cf. Luca 1,36) nu spune că sunt „surori”, ci foloseşte cuvântul suggenis (rude după trup). 

La fel şi Sfântul Pavel foloseşte cuvântul 'anepsios' atunci când vorbeşte despre Marcu „vărul lui Barnaba” (Coloseni 4,10).

Pe bună dreptate, aceste exemple ne fac să ne punem întrebarea: atunci când vine vorba de „fraţii” lui Iisus ar trebui să ne gândim la verii Săi sau la o rudenie de a Sa?

Pentru majoritatea exegeţilor protestanţi, la care se adăugă câţiva catolici (Rudolf Pesch, John P. Meier, François Refoulé), „fraţii” Domnului sunt consideraţi „fraţii” Săi de sânge. 

Aceasta afirmaţie nu este o noutate: deja în secolul al II-lea potrivit lui Hegesip, Iuda era numit „fratele Domnului după trup” (cf. Eusebiu de Cezareea, Historia Ecclesiastica III 19-20).

Cu toate acestea a afirma că „fraţii” Domnului pot fi „fraţii” Săi de sânge nu doar contrazice o întreagă tradiţie de interpretare a textului Sfintelor Evanghelii şi dogma Bisericii referitoare la pururea fecioria Maicii Domnului, dar ea relativizează profund sensul cuvântului adelphos din societatea ebraică la începutului erei creştine.

• Sensul cuvântului „fraţi” în vremea lui Iisus

Fericitul Ieronim, ca majoritatea Părinţilor şi exegeţilor de după el, au preferat o interpretare lingvistică a cuvântului „frate” în faţa adversarilor învăţăturii Bisericii. 

Pe lângă argumentul lingvistic, este posibil să aducem astăzi şi unul de ordin istoric. El ne este pus la dispoziţie de manuscrisele de la Qumran, de literatura evreiască intertestamentară, de cărţile Septuagintei excluse din canonul Bibliei ebraice, de scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. 

Toate aceste scrieri aduc o lumină nouă în ceea ce priveşte importanţa legăturilor familiale din societatea evreiască.

În Palestina primului secol o persoană nu era considerată ca un individ autonom şi independent din punct de vedere social. Comunitatea, satul, familia constituiau structura socială care protejau şi ofereau legitimitate oricărei persoane. 

În oraşul său natal, Nazaret, populat probabil de aproape 1600 de locuitori, Iisus are la rândul Său parte de un cadru social, de recunoaştere şi de securitate. 

Este evident faptul că El nu a trăit într-o familie izolată de contextul social al epocii, ci într-o familie tradiţională, ce aparţinea unei neam sau trib care i-a dat de altfel identitatea Sa terestră (cf. Matei 1; Luca 1). 

Genealogiile, pe care le întâlnim frecvent în Vechiul Testament, nu au doar rolul de a indica arborele genealogic al unei persoane, ele exprimă totodată identitatea unui grup uman şi legătura sa cu celelalte neamuri sau triburi.

Acesta este şi motivul pentru care cei prezenţi în sinagoga din Nazaret au fost uimiţi de interpretarea dată de Iisus textului biblic pe care l-a citit. 

Ei au remarcat că Iisus a ieşit din rolul şi cadrul social atribuit Lui şi rudelor Sale! 

El încălca acordul ce guverna prerogativele şi ierarhiile din interiorul grupului. Doar astfel putem înţelege de ce Iisus concluzionează misiunea Sa la Nazaret cu proverbul: „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa” (Marcu 6,4). 

Prin aceasta El declară că se eliberează de controlul social al epocii (patria, rudele, casa) şi anunţă identitatea Sa. 

Citite în acest context, pasajele referitoare la „fraţii” lui Iisus ni se descoperă cu un sens nou ce completează, aşadar, interpretarea tradiţională a Bisericii.

Este interesant faptul că, deşi în Noul Testament, Psalmul 68 este citat destul de des (cel puţin de 18 ori), nu se întâlneşte nici o referinţă la versetul 10: „Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiilor maicii mele”. 

Acest pasaj ar fi integrat perfect textul de la Matei 12,46-50, o Evanghelie ce conţine aproximativ 60 de trimiteri la profeţiile mesianice şi aproximativ 40 de citate din Vechiul Testament. 

Oare să-l fi evitat Evanghelistul Matei în mod deliberat din cauza frazei „fiilor maicii mele”? 

(Traducere şi adaptare din limba franceză: pr. Cezar Ţăbârnă) 

PROF. DR. ŞTEFAN Munteanu

„În vremea aceea a venit Iisus în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Oare nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov, și al lui Iosif, și al lui Iuda, și al lui Simon? Și nu sunt oare surorile Lui aici la noi? 

Și se sminteau în privința Lui. Dar Iisus le zicea: Nu este proroc disprețuit decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa. Și n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor. Și străbătea satele dimprejur învățând. Apoi a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate.”

MARCU 6, 1-7