INCEPUTUL TRIODULUI - VAMESUL si FARISEUL

Anul liturgic este impartit in trei mari perioade:
Octoihul, Triodul si Penticostarul.  

Numită și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului

Triodul ține de la asa-zisa Duminica a Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști).
Sunt în total 10 săptămâni  care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos cel răstignit și înviat."conf. Ortodoxwiki

Momentul Invierii Mantuitorului este o sarbatoare esentiala in viata unui crestin. 

Pentru a simti plenar bucuria Invierii, pentru a-L simti pe Hristos, este nevoie insa si de trairea tristetii si a durerii indurate de El! De aceea perioada prepascala este pe de o parte una a reculegerii si a regasirii personale si, pe de alta parte, una a intristarii cu care Il petrecem pe Mantuitorul Hristos pe Calea Crucii!
Sufletul nostru trebuie sa-si afle puterea ca sa se inalte odata cu Hristos.

Pentru a trai cum se cuvine Invierea, e nevoie de o curatenie generala!
Ne facem ordine in casa si, in egala masura, in viata, in suflete. 

Descoperindu-ne pacatele, neputintele, caderile, ne smerim si incercam sa ne privim cu ochii Mantuitorului.  

Punem pocainta, ne spovedim, ne rugam mai mult, ne induram de cei din jur... 

Incepand de astazi, ne dedicam deci unui exercitiu duhovnicesc important, necesar si obligatoriu pentru un traitor ortodox.

Este o calatorie in etape, menita sa ne conduca lin, pas cu pas, pana la momentul Invierii. 

Pilda "Vamesului si Fariseului", este o parabola scurta, poate cea mai scurta, dar care atinge multe probleme...

Exemplul dat de Mantuitorul are scopul de a ne invata ca rugaciunea este o taina in care se pune, inainte de orice, smerenie, asumare, abandon in fata Domnului - si, in toate acestea, multumirea de sine nu are loc. 

Nimeni nu este indreptatit a se socoti superior, nimeni nu are dreptul sa judece pe nimeni, mandria si desconsiderarea aproapelui putand sa stearga orice urma de fapta buna!
Rugaciunea facuta cu ravna, smerenie si cu asumarea pacatului... rascumpara sufletele pierdute.

Si toate astea sunt cuprinse in doar 5 versete!

Asadar, primul pas pe drumul spre Inviere este SMERENIA!

De la Avva Macarie Egipteanul ne-a rămas o apoftegmă scurtă, mai degrabă o scenă din viața marelui ascet, pe care suntem lăsați să o privim fără vreo explicație suplimentară.

„Povestea, despre Avva Macarie, că odată, venind de la Sketis încărcat de coșuri, a obosit, s-a așezat și s-a rugat așa: «Dumnezeule, știi că nu mai pot!» Și îndată s-a pomenit lângă fluviu.” 

Bătrânul ascet nu s-a cruțat niciodată, în viața lui, care se petrece mereu sub ochii Domnului, și-a presat mereu limitele, le-a împins cât mai departe. Dar a făcut mereu aceasta punându-și încrederea în Dumnezeu, și nu în sine. 

Marea aventură ascetică nu a fost niciodată o competiție olimpică, nu s-a încercat vreodată stabilirea unor recorduri, a unor praguri superioare de rezistență la efort, la nesomn, la foame ori la sete. 

Părinții deșertului se abandonează plini de speranță și încredere în brațele lui Dumnezeu. Au o singură certitudine: Dumnezeu este prezent mereu lângă ei. Când renunță la tot, rămâne o singură plasă de siguranță, purtarea de grijă a Domnului.

Prin asceza lor, prin sforțările lor necontenite, monahii din pustie Îl obligă pe Dumnezeu. E un cuvânt tare, poate prea tare. Dar aceasta este felul în care ei înțeleg să trăiască acele cuvinte din Evanghelie: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila”, sau prin violență, cum sună unele traduceri. „Sila” aceasta este o altă expresie a abandonului total în brațele lui Dumnezeu.

Avva Macarie își recunoaște înfrângerea înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știi că nu mai pot!” O face fără viclenie și fără să ceară ceva.  Cedează total și își mărturisește limita și neputința. Suspinul său este însă un gest definitiv de smerenie și abdicare. 

Prin aceste cuvinte arată că își mută integral încrederea din sine și propria sa nevolnicie, în Dumnezeu. Acesta este actul care creează spațiul necesar pentru lucrarea lui Dumnezeu, îi dă Domnului libertate totală. 

Dumnezeu acțio­nează în spațiul pe care îl face posibil smerenia. 

Smerenia este prin excelență mediul sufletesc în care se poate manifesta harul mângâietor al Duhului Sfânt.

Smerenie, abandon în mâinile lui Dumnezeu și totuși efort până la capăt, răbdare și nădejde, caracteristicile vieții creștine pe care le propun Părinții deșertului. 

Și fac aceasta nu atat prin cuvinte, cât prin modul lor de viață la care ne invită să fim spectatori în fiecare dintre apoftegmele Patericului egiptean."  Pr. Paul Siladi  

Duminica a 33-a după Pogorârea Duhului Sfânt (a Vameşului şi a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga întru ­sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca și ceilalţi oameni, răpitori, ­nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, ­păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai ­îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.