„În vremea aceea S-a apropiat Iisus de Ierusalim și a venit în Betfaghe și în Betania, lângă Muntele Măslinilor, și a trimis pe doi dintre ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta?, spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la o răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei care stăteau acolo le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și ei și-au pus hainele pe el, iar Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!» Binecuvântată este Împărăția ce vine, a părintelui nostru, David! Osana întru cei de sus!
Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur, iar vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.”
MARCU 11:1-11
Fragmentul evanghelic de astazi ne reaminteste momentul intrarii Mantuitorului in Ierusalim, moment la care vom reveni in ziua Floriilor!
Dar evocarea acestui moment la inceputul acestei saptamani, este o invitatie la meditatie, luand exemplul desavarsit al smereniei Mantuitorului!
Sinaxarul Floriilor ne spune ca: „Cel Care are cerul de tron S-a urcat pe mânzul asinei şi a intrat în Ierusalim”.
„Dacă vrei să faci apelul celor smeriți, să știi că nu-ți va răspunde nimeni”. (Mitropolitul Antonie Plămădeală)
Asta pentru că dacă se întâmplă să-ți răspundă cineva, acela cu siguranță este un om mândru.
DESPRE SMERENIE
Dumnezeule, știi că nu mai pot!”
De la Avva Macarie Egipteanul ne-a rămas o apoftegmă scurtă, mai degrabă o scenă din viața marelui ascet, pe care suntem lăsați să o privim fără vreo explicație suplimentară.
De la Avva Macarie Egipteanul ne-a rămas o apoftegmă scurtă, mai degrabă o scenă din viața marelui ascet, pe care suntem lăsați să o privim fără vreo explicație suplimentară.
„Povestea, despre Avva Macarie, că odată, venind de la Sketis încărcat de coșuri, a obosit, s-a așezat și s-a rugat așa: «Dumnezeule, știi că nu mai pot!» Și îndată s-a pomenit lângă fluviu.”
Bătrânul ascet nu s-a cruțat niciodată, în viața lui, care se petrece mereu sub ochii Domnului, și-a presat mereu limitele, le-a împins cât mai departe. Dar a făcut mereu aceasta punându-și încrederea în Dumnezeu, și nu în sine. Marea aventură ascetică nu a fost niciodată o competiție olimpică, nu s-a încercat vreodată stabilirea unor recorduri, a unor praguri superioare de rezistență la efort, la nesomn, la foame ori la sete. Părinții deșertului se abandonează plini de speranță și încredere în brațele lui Dumnezeu. Au o singură certitudine: Dumnezeu este prezent mereu lângă ei. Când renunță la tot, rămâne o singură plasă de siguranță, purtarea de grijă a Domnului.
Prin asceza lor, prin sforțările lor necontenite, monahii din pustie Îl obligă pe Dumnezeu. E un cuvânt tare, poate prea tare. Dar aceasta este felul în care ei înțeleg să trăiască acele cuvinte din Evanghelie: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila”, sau prin violență, cum sună unele traduceri. „Sila” aceasta este o altă expresie a abandonului total în brațele lui Dumnezeu.
Avva Macarie își recunoaște înfrângerea înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știi că nu mai pot!” O face fără viclenie și fără să ceară ceva. Total cedează și își mărturisește limita și neputința. Suspinul său este însă un gest definitiv de smerenie și abdicare. Prin aceste cuvinte arată că își mută integral încrederea din sine și propria sa nevolnicie, în Dumnezeu. Acesta este actul care creează spațiul necesar pentru lucrarea lui Dumnezeu, îi dă Domnului libertate totală. Dumnezeu acționează în spațiul pe care îl face posibil smerenia. Smerenia este prin excelență mediul sufletesc în care se poate manifesta harul mângâietor al Duhului Sfânt.
Smerenie, abandon în mâinile lui Dumnezeu și totuși efort până la capăt, răbdare și nădejde sunt caracteristicile vieții creștine pe care le propun Părinții deșertului. Și fac aceasta mai puțin prin cuvinte, cât prin modul lor de viață la care ne invită să fim spectatori în fiecare dintre apoftegmele Patericului egiptean.
Prin asceza lor, prin sforțările lor necontenite, monahii din pustie Îl obligă pe Dumnezeu. E un cuvânt tare, poate prea tare. Dar aceasta este felul în care ei înțeleg să trăiască acele cuvinte din Evanghelie: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila”, sau prin violență, cum sună unele traduceri. „Sila” aceasta este o altă expresie a abandonului total în brațele lui Dumnezeu.
Avva Macarie își recunoaște înfrângerea înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știi că nu mai pot!” O face fără viclenie și fără să ceară ceva. Total cedează și își mărturisește limita și neputința. Suspinul său este însă un gest definitiv de smerenie și abdicare. Prin aceste cuvinte arată că își mută integral încrederea din sine și propria sa nevolnicie, în Dumnezeu. Acesta este actul care creează spațiul necesar pentru lucrarea lui Dumnezeu, îi dă Domnului libertate totală. Dumnezeu acționează în spațiul pe care îl face posibil smerenia. Smerenia este prin excelență mediul sufletesc în care se poate manifesta harul mângâietor al Duhului Sfânt.
Smerenie, abandon în mâinile lui Dumnezeu și totuși efort până la capăt, răbdare și nădejde sunt caracteristicile vieții creștine pe care le propun Părinții deșertului. Și fac aceasta mai puțin prin cuvinte, cât prin modul lor de viață la care ne invită să fim spectatori în fiecare dintre apoftegmele Patericului egiptean.
Reflexii
Este sigur că sunt două smerenii.
Una este despre care Mântuitorul zice: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).
Despre această smerenie s-a zis: Oricine se înalță pe sine se va smeri (Luca 14, 11), iar în alt loc: Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu (I Petru 5, 6).
Dar mai există și o altă smerenie, smerenia vinovată a păcătoșilor, cum este cea despre care vorbește Scriptura în legătură cu o împreunare nelegiuită: el a smerit-o (II Regi 13, 14), este cea scrisă despre Amon, care a smerit pe Tamara, sora lui.
Există deci o smerenie deșartă care se naște din păcat. Aceasta este capitala smereniei deșarte, pe care a luat-o sau a răpus-o Caleb și a ucis pe cei trei fii ai lui Enac, care au fost fii ai smereniei deșarte. După moartea acelora, el însuși locuiește în orașul lor și face cele ce se descriu mai departe. (...)
Fiul smereniei deșarte este în afară (străin) de ceea ce este sfânt, adică în afară de Dumnezeu.” Origen, Omilii la Cartea Iosua, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, p. 293
„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă și fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care ne pleacă puțin mintea, ci aceea care ne zdrobește desăvârșit, spunând: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18), iar cei trei tineri aduc lui Dumnezeu, în loc de mare jertfă, această smerenie, zicând: Ci cu suflet zdrobit și cu duh de smerenie să fim primiți (Daniel 3, 39)”. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 175
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu