DARUL DAT DOMNULUI

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în piețe și scaunele cele dintâi în sinagogi și locurile cele dintâi la ospețe, care mănâncă întru totul casele văduvelor și se prefac că se roagă îndelung; aceștia vor lua mai mare osândă. Și, privind, a văzut pe cei bogați aruncând darurile lor în vistieria templului. Și a văzut și pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bani. Și a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți. Căci toți aceștia au aruncat ca dar lui Dumnezeu din prisosul lor; aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viață. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă!” 

Luca 20, 46–47; 21, 1–4

Se spune ca atunci cand dai trebuie sa fie din toata inima, fara calcule, fara retineri, si, mai ales, cat se poate de discret! Sa stie Domnul si cel caruia ii dai, uneori poate numai Domnul!

În această clipă, imi vin în minte cuvintele unei femei foarte simple din popor, pe care am întâlnit-o cândva, cu mult timp înainte, la spovedanie. Nu o cunoşteam, nici nu o ştiu, şi nici de-aş vedea-o pe stradă nu aş mai recunoaşte-o. Se apropia de 70 de ani. Poate că Dumnezeu a chemat-o deja la El până acum. După ce s-a spovedit, nu îmi aduc aminte cum s-a ajuns la o discuţie legată de faptul că se ţinuse departe de păcate. Am întrebat-o dacă lucrează.

– Nu, părintele meu, am încetat; nu mai pot lucra.

– Şi cum trăieşti? Ai ceva pensie?

– Nu, nu am nici o pensie...

S-a uitat puţin bănuitoare, era fără şcoală săraca, şi mi-a zis:

– Pentru că eşti duhovnic, o să-ţi spun. Dar să nu mai afle nimeni.

Parohia noastră a construit o biserică nouă, mare şi frumoasă. Au avut multe lucrări în interior, şi mai rămăsese catapeteasma. Preoţii au anunţat în biserică de mai multe ori că s-a început colecta pentru o catapeteasmă din lemn sculptat. Eu, de mică copilă, toată viaţa mea, am lucrat ca servitoare şi cu banii ce i-am câştigat am ridicat o casă. Stăteam într-o cameră, iar pe celelalte le închiriam; în felul acesta izbuteam să supravieţuiesc.

Într-o zi, mă duc la parohul bisericii şi îi spun: „Părinte, de câţi bani este nevoie pentru catapeteasmă?”. Mi-a spus: „Un milion şi jumătate” la banii din vremea aceea (astăzi ar însemna 20-25 de milioane). „Părintele meu, ascultă, îi zic, am o casă care face aceşti bani, consiliul bisericesc s-ar angaja însă să-mi dea 1500 pe lună, cât iau pe închiriat, ca să trăiesc? Doar cât trăiesc, după aceea nu va trebui să dea nimic moştenitorilor mei”.

„Se angajează şi cu mai mult”. „Însă, auzi, i-am spus, să nu afle nimeni. Numai eu şi cu tine să ştim...”. „Aşa ceva nu este posibil, întrucât consiliul parohial, ca să ia o astfel de decizie, trebuie să i se aducă la cunoştinţă. Cum va putea altfel să hotărască? Prin urmare, nu voi putea să ţin secret cu desăvârşire”. „Bine, îl vei lua pe fiecare membru din consiliul parohial şi îl vei pune să-ţi făgăduiască în faţa icoanei lui Hristos că nu va spune la nimeni. Nimeni din parohie să nu afle!”. „În regulă, aceasta ţi-o promit!”.

Într-adevăr, căsuţa s-a vândut şi catapeteasma s-a făcut. Iar eu, părinte, trăiesc din cele pe care mi le dă consiliul. A, mi-au spus unii din consiliul parohial, care ştiau cele întâmplate: „Biata de tine, acum, că ai făcut donaţia, nu ne laşi să punem şi numele tău?”. „Nu, le-am spus, pentru că o să-mi pierd plata dacă faceţi acest lucru”.

Acum mă duc în biserică şi, când văd catapeteasma, plâng de bucurie şi spun: „Îţi mulţumesc, Hristoase al meu, că m-ai învrednicit pe mine, o femeie săracă, o slujnică care nu merită nimic, un gunoi, să fac un lucru aşa frumos pentru biserica Ta!”. Şi, când o văd, se veseleşte sufletul meu. Când mă voi duce în Împărăţia lui Dumnezeu, neavând în viaţă nimic altceva vrednic de luat în seamă, îi voi arăta Domnului şi eu ceva, şi-i voi spune: „Doamne al meu, ostenelile mele ţi le-am dat ca să se facă ceva în biserica Ta; altceva nu mai am”.

Atât de mult m-a impresionat pilda acestei femei, încât mi-am spus: în ziua Judecăţii, câţi dintre noi, clericii, vom fi judecaţi pentru că adesea ne-am trecut numele la vedere, cu litere mari, scriind: „Catapeteasma sau biserica s-a făcut de cutare sau cutare”, după care urmează listele cu ctitori.

Această femeie simplă, fără să fi sporit mult în cele duhovniceşti, avea un astfel de cuget, pe care noi, cei zice-se înaintaţi în cele ale duhului, nu-l avem. Dimpotrivă, noi ţinem cu tot dinadinsul să se afle faptul că am donat una sau alta. Repet, unele din aceste suflete curate „cărora nu era lumea vrednică” (Evr. 11:38) ne vor judeca în ziua Judecăţii.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 86-88)