Z 316

Doamne, ajuta-ma sa fac toate cate sunt necesare si de folos!

De cateva zile sunt muta. Nu am glas si asta nu e tocmai rau pentru nepotii mei, care au mai scapat de mustrari! :) Nu am mai fost bolnava atata vreme de ani...
se vede insa ca sistemul meu imunitar este zdruncinat asa ca... e mai sigur sa ma pazesc decat sa ma vait!

Programul pe care mi l-am creionat pentru azi este incarcat dar... pana la urma fac tot cat si ce pot face! 
Neputinta o duci altfel daca stii sa iti propui cat poti si nu ce vrei sa faci! Dar nu suntem mereu intelepti!

Un sfarsit de saptamana cu folos si cu elan duhovnicesc... de sfarsit de post!


EVANGHELIA ZILEI
Ev. Luca 20, 19-26

 În vremea aceea căpeteniile preoţilor şi cu cărturarii căutau să pună mâna pe Iisus, chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor; căci înţeleseseră că despre ei era vorba în pilda aceasta. Atunci ei s-au pus la pândă şi I-au trimis nişte iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vreun cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Aceştia L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa oamenilor, ci într-adevăr înveţi calea lui Dumnezeu: se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului, sau nu? Iar Iisus, pricepând vicleşugul lor, le-a răspuns: de ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un dinar; al cui este chipul şi inscripţia de pe el? Iar ei, răspunzând, au zis: ale Cezarului. Atunci El le-a zis: aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului; şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului; şi pentru aceasta, minunându-se ei de răspunsul Lui, au tăcut.

TALCUIRE/ Sfântul Teofan Zăvoratul (1815 - 1891)

“Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu.”; asta înseamnă a da fiecăruia ce e al lui. În vremea noastră, în loc de “cele ce sunt ale cezarului” avem “cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urma nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întuneca în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezirea credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu. Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea fata de cerinţele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral şi estetic -  şi secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate şi că societatea inclină către o necredinţă generală?