Desigur timpul este un factor erodant pentru toti si pentru toate dar, cand este vorba de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu... pierderea este una imensa.
Manastirea, monahismul, aduce o interiorizare, o lucrare a trairii personale in raport cu Dumnezeu.
Ortodocsii sunt mari admiratori ai monahismului si adesea, admirand felul de duhovnicie in care se traieste in manastiri, se porneste pe un drum poate prea personal.
Caci pentru a trai in Hristos trebuie sa murim in sinele nostru si sa-L primim pe El asa cum ne-a poruncit: iubind!
Pe El si e aproapele nostru!
Preocuparea excesiva pentru trairea personala intru Hristos, fara atasamentul fata de cei din jur este o cale devianta!
Credinta in Dumnezeu este implicit legata de iubire. Una fara cealalta nu poate exista! Sf. Apostol Pavel zicea asa:
"De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt"
Iubirea de Dumnezeu se naste doar din credinta de neclintit ca cel iubit, Domnul, este cel care merita iubirea deplina.
Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim până la jertfelnicie și absolut dezinteresat - nu fortat, nu declarativ si nici ca sa-ti fie bine pe lumea cealalta!
Cand iubesti astfel... o faci pentru ca stii ca El este cel bun, cel drept, cel adevarat!
Credem in Dumnezeu si Il iubim, fara sa-I punem conditii, caci conditiile le-am primit noi, prin porunca: "Să iubesti pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău si pe aproapele tău ca pe tine însuti".
Asadar, ca sa ajungem sa-L iubim pe Dumnezeu cu adevarat, este nevoie sa-l iubim si pe aproapele nostru!
Caci "În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea si proorocii. Dacă nu iubesti pe fratele tău, degeaba iubesti pe Dumnezeu…, cum spune Sfântul Ioan. Asa că trebuie să îl iubesti pe fratele tău. Bineînteles că trebuie să Îl iubesti pe Dumnezeu mai întâi, dar în acelasi timp trebuie să îl iubesti pe fratele tău. Degeaba spui că Îl iubesti pe Dumnezeu dacă nu Îl iubesti pe fratele tău." pr Iolian , de la Prodomu, Athos.
Si asta mi se pare ca nu facem noi, ortodocsii, destul.
Ne concentram pe relatia noastra personala cu Dumnezeu si privim rar in jur. Ne gandim la mantuirea personala ignorand ca judecata finala nu ne priveste numai personal de vreme ce ea se va face si neamurilor! E nevoie sa ne ajutam intre noi pentru mantuirea colectiva!
Apoi iubirea asta duhovniceasca trebuie sa vina firesc.
Daca iti ajuti aproapele nu inseamna obligatoriu ca il si iubesti. Ori porunca vorbeste despre sentiment!
Cu Dumnezeu nu ne jucam, nu ne putem pune bine, asa cum o facem cu oamenii, spre a ne salva!
Cu siguranta apropiatii, cei care ne sunt in preajma, dar pe care nu numai ca nu-i iubim ci uneori chiar ii detestam, sunt cei pe care Dumnezeu ni-i trimite, cei de care sufletul nostru are nevoie pentru a se modela, pentru a se mantui!
Pentru ca mantuierea personala este o impreuna-lucrare, fiecare din noi avand a purta greutatea lipsei noastre de iubire!
Asa cum nimic nu putem face fara ajutorul lui Dumnezeu, nu putem nici iubi, caci iubirea de valoare nu poate exista in afara lui Dumnezeu!
Ca sa implinim porunca iubirii avem deci nevoie de El si pentru ca sa-I obtinem ajutorul e nevoie de rugaciuni si de buna noastra credinta!
Iubirea pentru aproapele nostru va veni astfel ca un dar din partea Lui, daca ne straduim, incercand sa-l vedem pe cel de langa noi prin ochii Mantuitorului, cautand in el lumina si nu intunericul, lucrurile care ne unesc si nu cele care ne depart, acceptand ca toti avem parti umbroase, lucruri de indreptat!
Si stradania asta va fi sigur rasplatita!
Pentru a fi mai buni, demni de Imparatia lui Dumnezeu, va exista mereu pe langa noi cineva care sa ne puna la incercare demersul nostru de a implini porunca cea mare, capacitatea noastra de a iubi, dincolo de conditii, taria credintei noastre, respectul fata de Legea lui Hristos, asa cum, pentru toate treptele mantuirii, suntem pusi la incercare pana in cea din urma clipa!
Iubirea asta se va naste in noi doar rugandu-L pe Dumnezeu sa ne ajute! El poate orice.
Fiul, pe care ni L-a trimis, are in el toate calitatile necesare spre a fi iubit fara retineri! El a fost om dar si Dumnezeu!
Stiind asta nu poti ramane inchistat in rugaciunea pentru tine! Iubirea asta, odata nascuta in sufletul tau, este atat de mare incat se va revarsa si peste cei din jur!
Asadar cat timp nu-ti iubesti aproapele... nu-L iubesti nici pe Dumnezeu!
Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Dacă mărturisesc Eu despre mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine.
Voi aţi trimis la Ioan, şi el a mărturisit adevărul. Dar Eu nu de la om iau mărturia, ci spun aceasta ca să vă mântuiţi. Acela (Ioan) era făclia care arde şi luminează, şi voi aţi voit să vă veseliţi o clipă în lumina lui. Iar Eu am mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o; Şi cuvântul Lui nu sălăşluieşte în voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care l-a trimis Acela. Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă! Slavă de la oameni nu primesc; Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?
Si asta mi se pare ca nu facem noi, ortodocsii, destul.
Ne concentram pe relatia noastra personala cu Dumnezeu si privim rar in jur. Ne gandim la mantuirea personala ignorand ca judecata finala nu ne priveste numai personal de vreme ce ea se va face si neamurilor! E nevoie sa ne ajutam intre noi pentru mantuirea colectiva!
Apoi iubirea asta duhovniceasca trebuie sa vina firesc.
Daca iti ajuti aproapele nu inseamna obligatoriu ca il si iubesti. Ori porunca vorbeste despre sentiment!
Cu Dumnezeu nu ne jucam, nu ne putem pune bine, asa cum o facem cu oamenii, spre a ne salva!
Cu siguranta apropiatii, cei care ne sunt in preajma, dar pe care nu numai ca nu-i iubim ci uneori chiar ii detestam, sunt cei pe care Dumnezeu ni-i trimite, cei de care sufletul nostru are nevoie pentru a se modela, pentru a se mantui!
Pentru ca mantuierea personala este o impreuna-lucrare, fiecare din noi avand a purta greutatea lipsei noastre de iubire!
Asa cum nimic nu putem face fara ajutorul lui Dumnezeu, nu putem nici iubi, caci iubirea de valoare nu poate exista in afara lui Dumnezeu!
Ca sa implinim porunca iubirii avem deci nevoie de El si pentru ca sa-I obtinem ajutorul e nevoie de rugaciuni si de buna noastra credinta!
Iubirea pentru aproapele nostru va veni astfel ca un dar din partea Lui, daca ne straduim, incercand sa-l vedem pe cel de langa noi prin ochii Mantuitorului, cautand in el lumina si nu intunericul, lucrurile care ne unesc si nu cele care ne depart, acceptand ca toti avem parti umbroase, lucruri de indreptat!
Si stradania asta va fi sigur rasplatita!
Pentru a fi mai buni, demni de Imparatia lui Dumnezeu, va exista mereu pe langa noi cineva care sa ne puna la incercare demersul nostru de a implini porunca cea mare, capacitatea noastra de a iubi, dincolo de conditii, taria credintei noastre, respectul fata de Legea lui Hristos, asa cum, pentru toate treptele mantuirii, suntem pusi la incercare pana in cea din urma clipa!
Iubirea asta se va naste in noi doar rugandu-L pe Dumnezeu sa ne ajute! El poate orice.
Fiul, pe care ni L-a trimis, are in el toate calitatile necesare spre a fi iubit fara retineri! El a fost om dar si Dumnezeu!
Stiind asta nu poti ramane inchistat in rugaciunea pentru tine! Iubirea asta, odata nascuta in sufletul tau, este atat de mare incat se va revarsa si peste cei din jur!
Asadar cat timp nu-ti iubesti aproapele... nu-L iubesti nici pe Dumnezeu!
Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Dacă mărturisesc Eu despre mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine.
Voi aţi trimis la Ioan, şi el a mărturisit adevărul. Dar Eu nu de la om iau mărturia, ci spun aceasta ca să vă mântuiţi. Acela (Ioan) era făclia care arde şi luminează, şi voi aţi voit să vă veseliţi o clipă în lumina lui. Iar Eu am mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o; Şi cuvântul Lui nu sălăşluieşte în voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care l-a trimis Acela. Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă! Slavă de la oameni nu primesc; Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?
Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele?
După acestea, Iisus S-a dus dincolo de marea Galileii, în părţile Tiberiadei. Şi a mers după El mulţime multă, pentru că vedeau minunile pe care le făcea cu cei bolnavi.
Ioan 5, 30-47 şi 6, 1-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu