MINUNI

... VIATA ESTE EA INSASI O MINUNE 

Era in vremea cand ma bucuram de dragoste, cand imi trageam sufletul dupa ce imi randuisem copiii si cand ma rasfatam traind o viata idilica, in frumosul oras transilvanean in care imi gasisem, in sfarsit, locul si linistea, dupa ani de framantari si frustrari!

Era o duminica obisnuita ma duceam, ca de obicei, la biserica.

Mergeam agale, caci imi placea in nestire drumul ce ducea spre locul unde obisnuiam sa-mi plec  genunchi si sa-mi inrosesc ochii de cand copiii imi plecasera in lume!

Afara era deja destul de cald, desi vara abia incepuse, dar boarea diminetii cu miros de munte imi mangaia obrazul, infiorandu-ma cu un bine pe care il gustam din plin. 

Ador diminetile de duminica: au o pace care ma umple de bucurie!

Turla bisericii strapungea vazduhul iesind semeata deasupra coroanelor mandre si verzi ale castanilor!

Am intrat, m-am inchinat si m-am indreptat spre locul obisnuit.  Cu capul in pamant si cu gandul la vorbele sfinte... nici nu am bagat de seama cand micuta biserica s-a umplut la refuz. 

Nu stiu sa ma fi rugat mai cu fervoare decat in alte dati.

Imi amintesc insa ce Evanghelie s-a citit: "Inmultirea painilor" (Ioan 6 , 5-14)

La sfarsit, biserica a devenit si mai plina caci lumea care statuse pana atunci afara a intrat pentru a lua anafura si a se mirui.

Am asteptat linistita alaturi de finii nostri aflati si ei printre credinciosi. Multimea iesea incet asa ca am ramas mult in urma schimband cateva vorbe cu tinerii mei copii de suflet ...

Deodata am auzit pe cineva strigand:

- E un doctor aici? ... cuiva i s-a facut rau!

Nu stiu cum, de unde eram in urma tuturor... parca s-a facut un culoar si am ajuns afara, in usa bisericii!

Acolo nu era o persoana ci doua carora li se facuse rau! Cunosteam cel putin doi doctori care obisnuiau sa vina la slujba dar in ziua aceea... nu erau!

Eu... m-am tezit in fata celei din dreapta usii in timp ce finul meu,  student la medicina pe atunci, s-a indreptat spre stanga, catre cealalta persoana.

Asezata pe temelia bisericii, sprijinita de zid, se afla o femeie corpolenta, trecuta bine de 70 de ani,  care nu mai reusa sa isi tina nici ochii deschisi si nici capul pe umeri. Era alba ca varul si rece ca gheata.

S-a facut loc in jurul nostru de parca eu as fi fost persoana asteptata...

Banuiam ca cineva reusise sa telefoneze la salvare asa ca mi-am propus sa fiu cu ea pana ce un doctor avea sa apara.

Am inceput sa-i vorbesc frecandu-i mainile in incercarea de a i le incalzi.

Dintr-o data am simtit ca... se duce. Imaginea era asa de clara cum nu mai vazusem - desi avusesem trista ocazie de a "petrece" destule persoane catre lumea de dincolo.

Zgomotul din jur se estompa si parca ramasesem doar eu, ea si... moartea!

Aveam senzatia ca nu eram acolo intamplator. Eram constienta ca am o misiune si emotia constientizarii acestui fapt ma panica.

Mi-am adunat toata stapanirea de sine si am incercat sa imi reamintesc toate bunele manevre de resuscitare pe care le cunosteam. Tremuram. Imi era teama ca nu voi putea fi la inaltime si doar gandul ca ne aflam sub grija lui Dumnezeu, in pragul bisericii, imi dadea putere.

I-am prins capul in maini si observand ca nu mai e vreme de altceva am inceput sa ii vorbesc:

- Bunica draga,  nu se poate... ramaneti cu mine... nu plecati...

In mintea mea se imbulzeau mii de ganduri, sentimente, franturi de  informatii din vremea cand lucrasem in spital...  toate ma asaltau  haotic. In clipele acelea nu puteam insa pune nimic in practica.

Simteam ca timpul devine inamic,  ca il pierd printre degete si pe ea deasemeni.

Ii tineam capul in maini, sprijinindu-l din cand in cand pe pieptul meu si lacrimi mi-au izvorat din ochi fara sa le pot controla. Plangeam neputincioasa si ii vorbeam bolborosind cuvinte dezlanate in timp ce ii mangaiam capul! Nu am reusit nici macar sa cer o lumanare desi imi statea in gand stupiditatea unei morti fara lumina in fata unei biserici! 

Un regret fundamental imi intra in suflet. Stiam atatea... si totus atunci nu am putut face altceva decat sa plang si sa regret ca nu sunt capabila sa ajut!

Deodata am simtit cum din mine se scurgea puterea lasandu-ma cu o durere vie in capul pieptului. Era ca si cum o mana nevazuta imi intra in plex si imi zmulgea de acolo viscerele. 

I-am indreptat  incet capul femeii sprijinindu-l de zidul bisericii incercand sa respir pentru a-mi ostoi durerea .... si... atunci am vazut cum viata reintra in ea.

Puteam sa vad asta si sufletul mi se umplea de o bucurie cum nu am mai trait. Priveam si nu imi venea sa imi cred ochilor! M-am uitat atunci in jur cautand martori si am realizat deceptionata ca... nimeni din cei prezenti nu ne privea, preocupati de sosirea iminenta a salvarii. 
Ce pierdere, mi-am zis!

Cand femeia a deschis ochii eu am cazut in genunchi, sleita, plangand si razand.
"Multumesc Doamne, Dumnezul meu!" am soptit printre lacrimi.

Stiam ca nu aveam nici un merit, totusi o bucurie cum nu stiu sa mai fi trait se asezase in locul unde durerea ma facea sa inteleg ca nu visasem. Eram tetanizata de uimire si traiam o incantare care ma facea sa ma simt usoara ca un fulg in zbor!

Cand a sosit masina SMURD, femeia era deja constienta si putea raspunde intrebarilor doctorului.

Asa am aflat ca era in doliu dupa fiul sau de la moartea caruia se implinea un an! Ce durere mai mare poate trai o mama?! 

Suferea de o boala grava de inima si luase probabil de doua ori medicamentele.

Am ajuns acasa... tarandu-mi picioarele, muta si epuizata! Am incercat sa ii povestesc sotului meu intamplarea dar pe masura ce vorbeam imi era tot mai clar ca nu puteam exprima ceea ce vazusem si traisem. Vorbele erau seci. Cum sa descri o... revenire la viata?

Imi reaminteam totul in cel mai mic detaliu.

Cateva secunde... m-au facut ca, intoarsa acasa,  sa nu mai fiu aceeasi cu cea care plecase!

Dupa ce am facut o rugaciune... am recitit Evanghelia zilei cautand sa decodific mesajul intamplarii care ma facea sa simt si fizic si sufleteste... ceva inedit.

Deci ridicându-Şi Iisus ochii şi văzând că mulţime multă vine către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă. Şi Filip i-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin. Şi a zis Lui unul din ucenici, Andrei, fratele lui Simon Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt acestea la atâţia? Şi a zis Iisus: Faceţi pe oameni să se aşeze. Şi era iarbă multă în acel loc. Deci au şezut bărbaţii în număr ca la cinci mii. Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: adunaţi fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume. Ioan 6, 5-14

Fusesem actorul si deopotriva spectatorul unei minuni. 
Am citit si recitit... si am sfarsit prin a intelege lucrarea aceea dumnezeiasca, tulburatoare, fara coduri ascunse;
Am decis sa zidesc amintirea acelei intamplari intr-un ungher tainic al sufletului meu de unde m-am straduit sa alung orice adiere de mandrie. 
Un mare duhovnic zicea ca atunci cand faci un bine urci pe scara spre Cer 8 trepte dar cobori 6 din pricina mandriei, in timp ce daca aduci pacea urci 8 si cobori doar 2!
Si eu ma temeam de bucuria ce o simteam asezata in locul unde inca ma mai durea fizic si de unde plecase poate o scanteie de viata. 

Nu stiam atunci ca eram pe punctul de a incepe o calatorie catre propria-mi Golgota si, pentru a o parcurge pana la capat  aveam nevoie de toiag, de cruce si de un bagaj in care trebuia sa pun, randuite,  bunele si relele, intelegerile si orbirile - toate cele adunate pe drumul vietii bicisnice de muritor, sperand in iertare.

Pe  acea "bunica a credintei" mele... nu am mai revazut-o! Am telefonat la spital in seara aceea si am aflat ca e bine.

Nu am vrut sa o intalnesc pentru a nu vulgariza sublimul.

Imi place insa sa cred ca sufletele noastre se vor intalni odata, ACOLO, acolo unde nu mai suntem susceptibili de orgolii si unde bucuria ii aduna pe cei ale caror drumuri s-au incrucisat o clipa, sub mana lui Dumnezeu, AICI, pe lumea asta unde traim grabiti dar nepasatori, unde minunile sunt "coincidente" sau "naluciri", alegerile noastre... "destine", "noroc" sau "ghinion" si unde horoscopul e mai citit decat rugaciunile!

Traim o gramada de evenimente care ne modeleaza asa cum apa raului slefuieste pietrele de pe fundul sau!

Intamplarea aceasta e viitura riului sufletului meu, e apa involburata venita cu forta, brutal si direct, care a mai improspatat firescul unei existente calme si patriarhale care imi lasa spiritul sa lancezeasca. Valtoarea aceea a schimbat cursul apelor sufletului meu! Toate au un rost!

Minunile... ele sunt cu noi... la tot pasul. Nu trebuie decat sa vrem sa le vedem, sa tinem ochii larg deschisi si sa punem in inima chipul lui Dumnezeu.

In amintirea minunilor din viata mea aprind o lumanare.

A mai trecut o zi... Stiu ca zestrea de zile se imputineaza.

Si... mai am inca de umblat prin cotloane cu amintiri.

Am de curatat multi ani de indepartare...

Nu vreau sa ma grabesc caci grabiti sa traim clipa... adesea ratam implacabil... eternitatea. Duhovnicia se parcurge incet si cu pasi mici!

Schimb doar foaia din calendar... si multumesc lui Dumnezeu pentru multimea minunilor primite in dar, pentru ziua ce a trecut, pentru rasaritul de azi, sperand in randuiala zilei de maine si in minunile ei!

Cita/ Februarie 2011