Unul dintre cuvintele cele mai misterioase din vocabularul părinților ascetici este akedia.
Plaja lui semantică foarte amplă nu își găsește echivalent perfect în nici una dintre limbile moderne.
De fapt, cu problema aceasta s-a confruntat pentru prima dată Sfântul Ioan Casian, în „Așezămintele mănăstirești”: „A șasea luptă o avem de dat împotriva a ceea ce grecii numesc akedia și căreia noi i-am putea spune dezgust sau neliniștea inimii”.
Distanța dintre dezgust și neliniștea inimii este suficient de mare pentru a putea întrezări amploarea simptomelor akediei. Și cu toate că soluția pe care o găsește Casian nu este tocmai rea, ea nu îl mulțumește, prin urmare în numeroase locuri se rezumă pur și simplu la transliterarea cuvântului grecesc.
Care ar fi cuvintele românești care ar putea traduce akedia? Neglijență, indiferență, tristețe, amărăciune, plictiseală sau trândăvie. La acestea însă mai putem adăuga lâncezeală, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie, saturație (inventariate de părintele Gabriel Bunge), dar și lene, silă, urât, moleșeală, toropeală, lipsă de grijă (sau pur și simplu nepurtare de grijă), amorțeală, somnolență, îngreunarea trupului sau a sufletului.
Acestea din urmă sunt identificate de Jean Claude Larchet, care completează: „Există în akedie un sentiment de insatisfacție vagă și generală, astfel încât pe omul aflat sub stăpânirea acestei patimi nu-l mai interesează nimic, găsește toate lucrurile lipsite de sens și fără rost și nu mai așteaptă nimic de la viață”.
Avva Pimen socotește akedia cea mai cumplită dintre patimi și zice că ea „se află la fiecare început (de lucrare)”.
Adică akedia este un parazit latent, care există potențial în orice lucrare, încă de la începutul ei și poate deveni oricând activă.
Descrierea și simptomele akediei se aseamănă foarte mult cu cele ale depresiei, așa că devine crucială întrebarea dacă nu cumva akedia și depresia sunt unul și același lucru, iar dacă nu sunt, ce anume le distinge, în ciuda asemănărilor frapante?
Când scrie despre akedie și terapia ei la Evagrie Ponticul, Gabriel Bunge are un capitol intitulat: „Akedia, o maladie monastică?” Concluzia lui este limpede, deși există unii scriitori ascetici care prezintă akedia ca o patimă ce îi afectează doar pe anahoreți, ea nu este nicidecum specifică doar monahilor, ci este o afecțiune general umană, care hărțuiește întreg neamul omenesc.
Așadar, akedici putem să fim cu toții, amenințarea acestei paralizii sufletești este permanentă.
Există totuși o diferență esențială între akedie și depresie, în ciuda tuturor asemănărilor frapante. Felul în care se înțelege omul pe sine, felul în care se poziționează în lume și se raportează la Dumnezeu sunt esențiale pentru modul în care trăiește.
Akedia este înțeleasă de părinții ascetici ca o formă de tocire a simțurilor duhovnicești, care vizează în cele din urmă îndepărtarea de Dumnezeu.
Dacă nu există o căutare a lui Dumnezeu, nu putem vorbi despre akedie, pentru că simpla căutare a Domnului ordonează diferit întreaga viață.
Despre depresie putem vorbi mai degrabă în contextul unor oameni autonomi, desprinși de orice căutare a lui Dumnezeu și a veșniciei. Cei care nu Îl caută pe Dumnezeu, care nu au deschiderea către veșnicie, indiferent cât de multă vitalitate ar deborda, sunt deja akedici, chiar dacă „asimptomatici”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu