INTELEPCIUNEA - Calul lui Abdulah

Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare, spunea odinioară Seneca. Iar contele Axel Oxens­tierna afirma că înţelepciunea ne opreşte să judecăm după aparenţe, să credem tot ce auzim, să facem tot ce putem şi să spunem tot ce ştim!

Isto­­rioara de astăzi ne pune în faţă înţelepciunea unui emir din Orient. 

Karkemish este un oraş pe fluviul Eufrat. 

Acolo trăia vestitul emir Ali despre care se spune că era judecătorul cel mai drept din întregul Orient. Înţe­lep­ciunea sa era preţuită până în ţările cele mai îndepărtate. 

Într-o bună zi emirul s-a confruntat cu un caz neobişnuit de greu,  pe care insa l-a rezolvat, spre mulţu­mi­rea celui păgubit. 

Iată povestea. 

Abdullah, un slujitor credincios al califului din Bag­dad, a fost trimis de stăpânul său la Damasc cu un mesaj important. Din nefericire, sluga s-a rătăcitşi a întâlnit  în calea sa un drumeţ care se în­drep­­­ta, ca şi el, spre oraşul ce se înălţa în faţa lor, Karkemish.

Drumeţul necunoscut îl întrebă: „Nu ai putea să mă iei şi pe mine pe calul tău, omule? Văd că e puternic şi va fi o nimica toată pentru el să ne ducă pe amân­doi. Iar eu, fiindcă ştiu bine dru­­­mul, te voi duce direct în oraş”. 

Abdullah era bun şi se învoi imediat. Nu putea să bă­nu­ias­că nimic asa ca il urcă pe n­e­­­cu­­noscut în spatele lui. Dar când ajunseră într-o pădurice, omul îl lovi cu putere pe Abdullah în cap, îl trânti la pământ şi îi luă calul.

Bietul om tâlhărit îşi reveni cu greu. Nu era grav rănit, aşa că reusi sa-si reia drumul spre oraş. Acolo, chiar în piaţă, îl văzu pe hoţul care îi furase calul încercând să-l vândă pe acesta la un preţ neîn­chipuit de mare. Furios, Abdullah se încăieră cu hoţul, iar oamenii, văzând bătaia dintre cei doi, îi despărţiră şi-i duseră la emirul Ali.

„Bunule emir, ajută-mă”, striga posesorul de drept al calului, povestindu-i emirului nenorocirea care se abătuse asupra lui. Dar hoţul, care era foarte abil, prefăcându-se om bun şi cinstit, spuse că Abdullah era un mincinos, că animalul era de fapt al lui şi că el îl lăsase pe Abdullah să urce pe cal în spatele lui. 

Pe cine să crezi? 

Amândoi erau străini necunoscuţi în Karkemish si martorii lipseau... Emirul ceru întâi părerea sfetnicilor săi, oameni cunoscători ai legii, care însă declarară cazul imposibil de rezolvat. Abdullah plângea in timp ce celălalt pretindea că e reţinut pe nedrept şi cerea eliberarea. 

Dar emirul Ali nu se lăsă influenţat nici de lacrimile primului, nici de aroganţa celui de-al doilea. Spuse doar atât: „Duceţi calul în grajdurile mele, iar pe cei doi împricinaţi în temniţă. Mâine voi lua o hotărâre”. 

Zis şi făcut. 

A doua zi de dimineaţă, emirul îi luă cu sine pe Abdullah şi pe celălalt om, ii duse la calul revendicat de cei doi şi-i porunci furului să mângâie calul. Abia se apropie hoţul şi calul se sperie încercând să fugă. „Ajunge”, strigă emirul şi-i porunci lui Abdullah să pună mâna pe căpăstrul calului. Acesta necheză cu bucurie şi linse mâna lui Abdullah. 

Emirul zâmbi şi spuse: „Omule, ia calul tău şi du-te. Eşti liber. Pe hoţ, însă, duceţi-l înapoi la închi­soa­re. Va rămâne închis încă multă vreme”. 

(Adaptare după o pildă din volumul „Bufniţa înţeleaptă şi poveştile ei”, Tomáš Špidlík, Galaxia Gutenberg, 2010).