PLACERE SI DURERE

Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: 

- prin plăcere, ales de bunăvoie

- prin durere. fără voie

Ispita prin placere naste păcatul şi trebuie să ne ferim de ea, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere este si pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. 

Amândouă aceste ispite,  cu voie şi fără voie, le unelteşte diavolul: prin cea dintâi, aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar prin cea de a doua, pe care o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul, doborât de dureri, să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. 

Oricat de ciudat ar parea, placerea a fost creata de Dumnezeu, si nu de diavol! 

Diavolul nu a creat nimic, el neavand nici o putere de creatie, fiind tatal minciunii si izvorul tuturor rautatilor. 

El este cel care face totul exact invers decat Bunul Dumnezeu, straduindu-se sa scoata toate lucrurile din lor ordinea fireasca , spre a fi intrebuintate intr-un mod nefiresc.

Placerea a fost creata de Dumnezeu spre odihna si bucuria omului, insa diavolul a cautat neincetat sa o perverteasca, facand din aceasta un ambalaj de suprafata al tuturor ispitelor sale. 

Astfel, orice pacat promite o placere, insa placerea aceasta e o inselare fiind urmata de suferinta.

Placerea este vazuta, de catre unii, drept opera a diavolului, ceea ce ii face sa-si refuze orice placere, oricat de fireasca si nevinovata ar fi ea. Astfel, nu de putine ori s-a ajuns la exagerari de tot felul, chiar si in randul unor duhovnici, care au supus mustrarii placeri dintre cele mai normale.
Placerea a fost creata de Dumnezeu!

Cand ne impartasim de o placere oarecare, in forma ei sanatoasa, normala si aducatoare de bucurie, ne aflam intr-o stare dorita de Dumnezeu. Cu toate ca multi s-au pierdut si  se vor mai pierde, ca urmare a intelegerii gresite a placerii, aceasta ramane tot creatia lui Dumnezeu. 

Tot ceea ce pot face diavolii este sa-i incurajeze pe oameni sa guste din placerile pe care le-a creat Dumnezeu, insa pe dos, in momente, moduri si masuri nepotrivite (nefiresti). 

Dumnezeu, care a creat placerea, a pus si o randuiala fireasca in aceasta. 

Astfel, exista un timp, un mod si o masura fireasca pentru fiecare placere, orice salt peste acestea fiind socotit drept pacat.

Toata stradania diavolului este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu. Diavolul cauta sa scoata placerea din conditia ei normala, tragand-o spre forme cat mai nefiresti si cat mai urate de Creatorul ei. 

Neputand oferi nici o placere autentica, diavolul cauta sa anuleze adevaratele placeri, oferite de Dumnezeu, punand in locul lor fapte neplacute, imbracate insa in haine placute. 

Astfel, pornind de la hrana si sexualitate, o intreaga lume a ajuns roaba desfranarii si a imbuibarii.

Diavolul cauta sa induca omului o sete din ce in ce mai mare, dupa o placere din ce in ce mai mica, in timp ce omul crede ca este liber, iar placerile cautate sunt reale. 

Cel desfranat va cauta la nesfarsit placerea sexuala, pe care nu o va putea trai niciodata la masura dorintei aprinse in el. 

Tot asa, cel stapanit de imbuibare, va manca din ce in ce mai mult, fara a intelege ca placerea pe care o cauta nu poate fi gasita pe aceasta cale.

Orice activitate sanatoasa care l-ar putea insufleti in vreun fel pe om poate fi inhibata de diavol, fara a-i oferi ceva in schimb. 

Astfel, ispititorul ii ia omului sufletul si nu-i da nimic in schimb. Cazand in aceasta ispita, multi isi vor incheia viata, cu urmatoarea constatare: "Mi-am irosit viata fara sa apuc sa fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi placut."

Atat durerile, cat si placerile curate, au insusirea de a fi inconstestabil reale, iar, cat timp se afla sub imperiul lor, omul are la indemana un reper al realitatii. 

Diavolul cauta sa amane cat mai mult momentul in care omul s-ar putea trezi la realitate, dandu-si seama ca placerea, spre care a pornit, nu este, de fapt, decat o ispita.

Diavolul nu ingaduie placeri reale. Dumnezeu poate distruge, prin contrast, toate placerile mincinoase propovaduite de diavol.

Citirea unei carti bune, doar pentru bucurie, iar nu pentru a parea superiori in fata celorlalti, precum si o plimbare linistita prin natura, sunt urate mult de diavol.

Faptul ca cineva se bucura cu adevarat si dezinteresat de vreun lucru al lumii, numai de dragul acelui lucru, fara a-i pasa catusi de putin de parerea celorlalti, il inarmeaza pe acesta impotriva diavolului, care cauta sa numeasca placeri si bucurii doar acele lucruri care aduc durerea si suferinta.

Placerea de a manca, placerea de a bea, placerea apropierii trupesti (intre soti), placerea de a face sport, placerea de a admira natura, placerea de a canta sau de a practica o arta, precum si alte placeri, in forma lor fireasca, nu sunt decat tot atatea prilejuri de a trai bucuria si de a ne manifesta recunostinta fata de Creator. 

Toate aceste placeri sunt si raman nevinovate cat timp le primim cu multumire si nu ne inrobesc, despartindu-ne de Dumnezeu.

Dar noi, spune Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).

INSPIRAT de un art de Teodor Danalache