CUVANTAREA DE DESPARTIRE

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc. Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Iar unde Mă duc Eu, voi știți; și știți și calea. Toma I-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - El însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine.”

Ioan 14, 1-11

Partea a II-a a Evangheliei începe cu marea Cuvântare de despărţire, pe care Iisus a ţinut-o, probabil, în casa părinţilor lui Ioan Marcu, din Ierusalim.

Atât Cuvântarea cât şi Rugăciunea arhierească

(cap. 13-17), constituie o sinteză a învăţăturii Mântuitorului, privind partea a doua a activităţii Sale mesianice, culminând cu evenimentele Patimilor şi a Învierii.

Cuprinsul acestei Cuvântări (expusa in doua capitole: 14-16) rezumă la trei idei fundamentale:

1 - definirea persoanei lui Iisus

2 - definirea activităţii, a rolului şi a misiunii

     Duhului Sfânt

3 - definirea calităţii de Apostol şi a rolului          

      ucenicilor în lume

1. Definirea persoanei lui Iisus:

- Iisus se prezintă pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa” (14, 6). 

Realitatea împărăţiei lui Dumnezeu este evidenţiată prin cuvintele lui Iisus: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (14, 2).

Aceste locaşuri pot fi atinse numai dacă se foloseşte o singură cale şi se urmează un singur adevăr: Iisus Hristos.
-  Deofiinţimea Fiului cu Tatăl (14, 8-14; 16, 32) "Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine"

- Iisus este mijlocitor al trimiterii Duhului Sfânt în lume (14, 16-17)

- Iubirea şi păzirea Cuvântului lui Iisus sunt condiţii ale intrării în comuniune cu Persoanele Sf. Treimi(14, 21). 

Iisus se prezintă ca dătător de viaţă, iar despărţirea de El înseamnă moarte (15, 1-10). 

Acest adevăr il vom regasi îmbrăcat în relatarea unei frumoase alegorii, în care se vorbeşte despre legătura dintre viţă şi mlădiţă. 

Viţa este Iisus din care mlădiţele îşi trag seva dătătoare de viata!

Pericopa de astazi cuprinde primele 11 versete din aceasta Cuvantare, versete in care Iisus se prezintă pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa” ; "Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine".

Mai departe, Mantuitorul  explica si deofiinţimea Fiului cu Tatăl:

- Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. 

- Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – El însuși face aceste lucrări. 

- Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine.

- Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine 

„După cum la intrarea unui împărat în oraş dregătorii și căpeteniile care au multă considerație față de împărat îi ies întru întâmpinare la porțile oraşului, iar osândiții și vinovații sunt păziţi în oraș, așteptând acolo hotărârea împăratului, tot aşa și la venirea Domnului, cei care sunt drepți Îl vor întâmpina în văzduh, iar osândiții și cei care se ştiu în cuget cu multe păcate Îl vor aștepta aici pe Judecător. (...) Nici bogatul nu este fericit, nici săracul nenorocit, ci fericit, și de trei ori fericit este acela care va fi învrednicit de răpirea în nori, de-ar fi el cel mai sărac dintre toţi săracii pământului; după cum nenorocit, și de trei ori nenorocit, este acela care nu va avea parte de răpirea în nori, de-ar fi el cel mai bogat om. 

De aceea spun ca noi, cei plini de păcate, să ne plângem pe noi înșine, iar cei care fac fapte bune să aibă încredere toţi. Dar, mai bine spus, nu numai să aibă încredere, ci să se şi întărească. Dar nici ceilalți, cei cu păcate, să nu mai plângă, ci să se schimbe. Căci poate și cel cu păcate să părăsească păcatul și să se întoarcă la virtute, poate și el să ajungă la fel cu cei care dintru început au făcut fapte bune. 

Să ne sârguim  dar  să facem și noi asta. Cei care se știu că fac fapte bune să rămână în dreapta lor credinţă, înmul­țindu-şi mereu buna lor agoniseală și adăugând-o la îndrăzneala de mai înainte, iar noi ceilalți, cei fără îndrăzneală, care ne știm pe cuget cu multe păcate, să ne schimbăm, ca, ajungând și noi la îndrăzneala acelora, să-L primim cu toții îndeobște, cu slava cuvenită, pe Împăratul îngerilor și să ne bucurăm de veselia aceea fericită în Hristos Iisus, Domnul nostru.”  Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Înălțarea Domnului, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2015), vol. 14, p. 194