PIEDICILE IN INFAPTUIREA IUBIRII APROAPELUI

Nu este usor deloc "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!" (Mt. 22, 39) (LUCA 10, )

Adevarata dragoste fata de Dumnezeu şi fata de aproapele nostru se dobandeşte cu mare truda duhovniceasca. 
Insa truda de sine oricat de mare ar fi ea nu este deajuns. Caci iubirea crestina, aceea poruncita de Domnul, nu este fireasca ci este mult peste insusirile fireşti ale omului si tine de har!

Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine insuţi, ori, mai mult chiar, sa ai dragoste chiar si pentru vrajmasii tai  trebuie sa recunoastem ca este dincolo de puterile noastre! 
Atunci de ce ne-a cerut Domnul asa ceva? Este cu putinta sa iubesti astfel?
Si daca da, cine poate sa reuseasca, sa ajunga sa o traiasca? 

Nimeni  în afara  crestinului care se straduieste smerit sa împlineasca poruncile cele dumnezeiesti!
El stie din start ca oricat s-ar trudi el de unul singur...  nu poate sa faca nimic fara ca Dumnezeu sa-i vina in ajutor cu harul Său! Un crestin cere permanent ajutorul lui Dumnezeu!

Deci ca sa ajungi la acest tip de dragoste desavarsita este un dar de la Dumnezeu, un dar pe care il primesc doar cei care doresc si se zbat sa-l obtina.
Celui ce are credinta neclintita, smerenie si ravna i se va da si chiar ii va prisosi acest dar. Iar celui ce nu are nimic din toate acestea, i se va lua lui şi cele puţine, pe care le deţine in mod firesc (Mat. 13,12). 

Până ce vom primi de la Dumnezeu acest dar, dragostea trebuie sa fie scopul nostru personal. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi sfatuiesc sa implinim fapta dragostei chiar şi fără de dragoste, cu rugaciune statornica şi sincera catre Dumnezeu, ca El însuşi sa aduca in inima noastra dragostea cea desavarsita. Dumnezeu, vazand bunele noastre doriri, osteneala, credinţa, speranta, increderea si rabdarea noastra, ne va da aceasta dragoste. Caci Dumnezeu le vede pe toate!
El încurajeaza orice stadanie intru dragostea către El şi către aproapele nostru. El Se bucură, ca un parinte  si incercarile noastre de a ajunge la acest tip de iubire nu vor ramane fara raspuns. Orice manifestare a dragostei noastre catre cei din jur atrage dragostea Lui parinteasca şi dumnezeiasca asupra noastră. 

Piedicile sunt insa multe! 

1. Cele dintai piedici vin din noi insine! 
Egoismul, iubirea de sine, nerabdarea, nervozitatea, incapatanarea, indoiala, necredinta, neascultarea şi mai cu seama mandria. 
Aceste toate ne fac sa ne punem pe noi insine pe primul loc şi interesul nostru sa fie primordial.

2. Apoi o alta piedica vine de la oamenii din jur. Au si ei, ca si noi slăbiciuni,  sunt egoişti, iubitori de sine, irascibili, suspicioşi, mândri şi plini de toane. Din ciocnirea intereselor si a caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ura, vrajbe şi zazanii, care omoara si ultimul pic de dragoste.

3. Nu in ultimul rand avem piedici din partea demonilor, acele duhuri rele, acei blestemati ce-i urasc pe oameni. Ei nu pot sa suporte relaţiile sincere, fraţeşti, între oameni şi de aceea permanent nasc conflicte.

Inclinatiile noastre pacatoase si patimile inradacinate in noi sunt, într-adevar, o mare piedica in calea dragostei şi, dacă creştinul nu se preocupa de îndreptarea sa, niciodată nu va fi în stare sa primeasca darul iubirii fratesti si sincere fata de  din jur.

Hristos insusi, Cel ce este întruchiparea Dragostei, este
invatatorul nostru in ale acestei iubiri. El cere de la noi, cei ce dorim sa invatam sa iubim desavarsit, sa ne lepadam de noi însine (Mat. 16, 24), adică de pacatele noastre, de voia noastra, de toate patimile noastre,  si inca ceva mai mult! In numele dragostei, sa ne uram pe noi insine (Luca 14, 26), sa ne dorim suferintele curatitoare inaintea placerilor egoiste, sa alegem chiar moartea in locul unei vieti in pacatul iubirii de sine şi al patimilor. 

Conform dumnezeiestilor porunci, fiecare om care se iubeşte din cale afară pe sine insusi inevitabil devine propriul sau dusman, pagubindu-se pe sine. 

Aceste sfaturi împotriva propriilor noastre interese, aceasta punere a lipsurilor înaintea satisfactiilor egoiste, aceasta acceptare a tristetilor inaintea bucuriilor egoiste, aceasta jertfire chiar si a vietii noastre pentru aproapele nostru(Ioan 15, 13) - inseamna  „păgubirea de sine" care inseamna de fapt, mantuire de pacatele cele care ne pagubesc.

Diavolul ne inseala, strecurandu-ne in minte ideea ca totul se termina odata cu moartea fizica si ca de aceea nu merita ca omul sa se lipseasca de nici o bucurie pamanteasca. El ne indeamna  la o viata in care primeaza placerea si bucuriile vremelnice, în ciuda faptului ca necazurile si suferintele sunt inevitabile şi foarte folositoare noua. El ne imbie sa nu ne jertfim sufletele noastre pentru nimeni si nimic, ci sa ne gandim doar la noi si binele nostru, astfel preocupandu-ne numai de ale mancarii si bauturii, ale, confortului personal si oricaror placeri trupesti permise sau nu. 
Dar cel care asculta pe diavol cautand doar satisfactiile pacatoase se va înstrăina de Dumnezeu si de adevaratele bucurii duhovniceşti incepute in lumea de aici si continuate in cea de Dincolo.

Sufletul unui egoist este pierdut in intunericul pacatelor sale. In acel intuneric trebuie sa-l cauti!
Indată ce-l gasesti, va trebui sa-l speli cu lacrimi de pocainta, sa-l incredintezi lui Hristos, sa ti-l pui in slujba aproapelui. Numai asa este cu putinta sa afli mantuirea!

Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubeşte desfătarea şi netulburarea, nu rabdă amărăciunile şi necazurile, nu iubeşte să fie deranjată şi să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndepărtăm această greşită netulburare a trupului şi să ne facem slugi tuturor, aşa cum El însuşi ne-a dat pildă. El nu a cunoscut odihnă pe pământ în slujirea Sa pentru mântuirea noastră. Apostolii înşişi ni s-au făcut pildă, mai ales Sfântul Apostol Pavel".
Apoi continuă: „Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu".

In acest fel se ajunge la lucrarea faptelor dragostei. Iar aceste fapte, savarsite chiar si fara iubire, deja poarta in ele rasplata.

Ca temelie a neiubirii aproapelui, toti vorbin despre slabiciunile celorlalti, caci, uitand de slabiciunile noastre ne gandim doar la cele ale aproapelui şi astfel inima noastra se inchide!
Condusi de egoism si convinsi ca doar avem dreptate,  ii consideram mereu vinovati pe ceilalti de neiubirea noastra.
Unii spun deschis: "nu pot sa-mi iubesc aproapele,  caci el  prin ce face si caracterul lui insuportabil, ma impiedica sa-l iubesc?"

Slabiciunile noastre fac ca dragostea pentru aproapele nostru sa fie  imposibila. Numai ca nedesavarsirile  celorlalti nu sunt decat  propriile noastre nedesavarsiri. 

Propria noastra iubire de sine nu suporta iubirea lui de sine! Egoismul nostru se irita din pricina egoismului lui, mandria noastra se simte lezata de mandria lui, nerăbdarea noastra este dovada clara a faptului ca nu putem suporta caracterul lui. Iata cum exagerata iubire de sine ne împiedica sa ne manifestam iubirea fata de cei din jur.

Cel ce reuseste sa depaseasca prima piedică a iubirii aproapelui , care este  egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte - acela nu mai gaseste in slabiciunile  celor din jur motivul de a nu-i iubi. 
Implineşte porunca lui Hristos - să te urăşti pe tine însuţi (Luca 14, 26) - şi te vei convinge ca este posibil sa iubeşti pe aproapele tău chiar cu toate nedesavarsirile lui morale! Atunci poti trai o minune: urandu-te pe tine, iţi vei gasi fericirea in dragostea pentru aproapele tau!

Purtati-vă sarcinile (adică slăbiciunile) unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)
Acest indemn al Sf Apostol Pavel ne arata ca neputintele celorlalti trebuie sa ne motiveze in stradania noastra de a invata sa simtim acea dragoste crestineasca, singura care biruie orice piedică.

Domnul Iisus Hristos nu ne-a spus niciodata: 
„Poţi sa-l iubeşti pe aproapele tău daca el este desavarsit, dacă nu are un caracter detestabil, daca se poarta bine cu tine, daca nu te supara, daca nu te insulta si nu te uraste". 
Dimpotrivă, în Evanghelie citim: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc! (Mat. 5, 44). 
Aceasta inseamna: iubiţi oamenii aşa cum sunt! 

Altfel, dacă iubeşti pe cei care te iubesc, ce lucru creştinesc savarsesti? Nu fac acelasi lucru si vamesii  si paganii? (Mat. 5, 46-47). Dreptatea ta trebuie să întreacă dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, ca să poţi intra în împărăţia Cerurilor (Mat. 5, 20).

Cat de departe suntem noi de intelegerea poruncii lui Hristos despre dragoste! 
Aceasta este stradanie si lupta iar noi ne-o închipuim ca pe vreo oarecare placere! Ea cere de la noi jertfe, iar noi facem din dragostea asta o jertfa a propriei noastre paci interioare! 
Cel ce poate afla care sunt caile ce duc la neiubirea aproapelui si de  ce nu-l poate rabda, sigur ajunge sa se rusineze de micimea lui in spatele careia si-a ascuns pacatele si egoismul propriu!

Cei placuti lui Dumnezeu afla ca una dintre cele mai mari piedici in a-si manifesta dragostea de aproapele este lipsa mustrării de sine. 
Ii invinuim pe ceilalti si nimeni nu se învinuieşte pe sine insusi! De aceea se nasc certuri, dusmanii, se tes intrigi!
Totul ar fi altfel insa daca fiecare s-ar lupta mai intai cu propriile sale slabiciuni, osandindu-se pe sine!

Mântuitorul a aşezat înaintea noastră dragostea către aproapele ca pe o nevointa, ca pe o înaltă sarcina. 
Aceasta dragoste nu vine de la sine. Ea trebuie sa fie dobandita si pentru asta noi trebuie mai intai sa intelegem ca este necesar sa ajungem-i sa ne uram pe noi înşine. Din ura asta de sine se va naste dragostea pentru aproapele!

Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Mat. 22, 39). nu înseamna ca trebuie sa iubim viciile lui, ci ca trebuie sa-l iubim, in ciuda viciilor lui. Caci a iubi pe aproapele tău vicios, deosebind viciile lui si urandu-le, e insusire ingereasca!

Aceasta dragoste rasplateste din plin pe cei ce se ostenesc.

Nimic nu ne aproprie mai mult de Dumnezeu decat iubirea pentru aproapele nostru, şi niciuna dintre virtuti nu ne imbogateste intr-atat ca dragostea fata de vrajmaşi. Dumnezeu e bun şi către cei nemulţumitori, şi către cei răi (Luca 6, 35). Cel păcătos e vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu iubeşte pe vrăjmaşii Săi şi a dat pentru mântuirea noastră pe Fiul Său Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), tot astfel suntem datori si noi sa iubim pe vrăjmaşii noştri, pentru a deveni fii ai Tatalui Ceresc.