Azi se citesc in Biserica doua pericope apostolice intre care una este pentru mine cea mai frumoasa si peste ea nu pot trece cu superficialitate.
Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?
Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi...
Dintre toate nevoile omului, in afara celor fiziologice, singura cu adevarat importanta, esentiala, este nevoia de a fi iubit!
Orice om isi doreste, mai inainte de orice, sa fie iubit! De ce? Ar fi bine sa ne intrebam mai des.
Toate celelalte "nevoi"vin pentru a castiga iubirea sau pentru a umple golul lasat de lipsa ei! Caci toate celelalte cautari si doriri, sunt doar mijloace de a obtine mai usor, mai repede sau mai sigur... iubirea!
Dar, din nefericire, desi toti iubesc sau cred ca iubesc pe cineva, nu toti oamenii ajung sa fie iubiti!
De ce? Pentru ca iubirea pleaca din noi pentru a se intoarce la noi!
Interesant este ca nici banii si nici puterea - socotite azi primordiale - nu te ajuta sa fii iubit asa cum vrei, cum visezi! Pentru ca visul omului este sa iubeasca si sa fie iubit in mod concomitent, singular si desavarsit!
Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?
Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi...
Fragmentul pe care l-am evidentiat cu rosu il socotesc a fi cel mai frumos imn al iubirii desavarsite scris vreodata !
Orice om isi doreste, mai inainte de orice, sa fie iubit! De ce? Ar fi bine sa ne intrebam mai des.
Toate celelalte "nevoi"vin pentru a castiga iubirea sau pentru a umple golul lasat de lipsa ei! Caci toate celelalte cautari si doriri, sunt doar mijloace de a obtine mai usor, mai repede sau mai sigur... iubirea!
Dar, din nefericire, desi toti iubesc sau cred ca iubesc pe cineva, nu toti oamenii ajung sa fie iubiti!
De ce? Pentru ca iubirea pleaca din noi pentru a se intoarce la noi!
Interesant este ca nici banii si nici puterea - socotite azi primordiale - nu te ajuta sa fii iubit asa cum vrei, cum visezi! Pentru ca visul omului este sa iubeasca si sa fie iubit in mod concomitent, singular si desavarsit!
Dumnezeu ne iubeste pe toti - fie ca suntem iubiti sau nu, frumosi sau urati, buni sau rai, merituosi sau detestabili!
Si, ca o chezasie a iubirii Sale, si-a trimis Fiul sa ne salveze sufletele de noi insine!
L-a trimis sa se faca om, sa sufere ca un om, sa cunoasca iubirea si ura omeneasca, sa simta umilinta si tradarea ca un om si sa moara, simtind durerea in carnea sa de... om!
Prin sacrificiul Sau ne-a dovedit imensa Sa iubire si ne-a aratat ca tot ce vrea El de la noi este... sa traim iubirea in mod desavarsit!
Desi El nu are nevoie de iubire si slava din partea noastra, pe Dumnezeu trebuie sa ajungem sa Il iubim in mod desavarsit trecand insa mai intai prin exercitiul iubirii aproapelui!
Noi suntem cei care avem nevoie de asta, desi refuzam sa intelegem! Si Sf Apostol Pavel explica asa de bine...
Celelalte conditii, asezate in legi... deriva tot din puterea iubirii! Caci nimic nu este mai sublim decat sa iubesti si sa fii iubit!
Daca nu exista insa un echilibru perfect intre a iubi si a fi iubit, rezultanta nu poate fi a iubi desavarsit, cu credinciosie (adica cu fidelitate), deplin si din toata fiinta ta, ci doar a suferi!
Despre dragoste vorbim prea mult in zilele de azi, confundand-o adesea cu atractia, atractia amestecand-o cu prietenia, un talmes-balmes de sentimente neclare, nedefinite in noi.
„În vremea aceea a scos Iisus un demon dintr-un bolnav care era mut. Și când a ieșit demonul, mutul a vorbit, iar mulțimile s-au minunat. Iar unii dintre ei au zis: Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni. Iar alții, ispitindu-L, cereau de la El semn din cer. Dar El, cunoscând gândurile lor, le-a zis: Orice împărăție, dezbinându-se în sine, se pustiește și casă peste casă cade. Și dacă Satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăția lui? Fiindcă ziceți că Eu scot pe demoni cu Beelzebul. Iar dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul, fiii voștri cu cine îi scot? De aceea, ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Când cel tare, înarmat fiind, își păzește curtea, avuțiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui și-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte. Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine, risipește.” Luca 11, 14-23
Cea dintai piedica in calea iubirii este iubirea de sine!
"După dumnezeieştile porunci, fiecare om care se iubeşte din cale afară pe sine însuşi inevitabil devine duşman al său, păgubindu-se.
Pe de altă parte, cel ce se „păgubeşte pe sine" pentru Hristos şi dragostea Lui, acela se va mântui. Insă cum se tâlcuieşte „a se păgubi pe sine" pentru Hristos? Aceasta vrea să spună că pentru dragostea poruncită de El către aproapele noi trebuie să mergem până la a uita chiar şi propriile noastre interese. In numele dragostei trebuie să jertfim, dacă e nevoie, înclinaţiile noastre dragi şi să suferim de bunăvoie lipsurile.
Aceste sfaturi împotriva propriilor noastre interese, această socotire a lipsurilor înaintea satisfacţiilor egoiste, această îmbrăţişare a amărăciunilor înaintea bucuriilor egoiste, această jertfire, chiar şi a vieţii noastre, pentru aproapele (Ioan 15, 13) - iată ce este „păgubirea de sine", despre care am adus vorba aici. Insă această „păgubire" de sine este, în realitate, mântuire din adevăratele păcate egoiste care ne păgubesc.
Duşmanul nostru duhovnicesc - diavolul - ne înşală, cum că totul se termină întru moarte şi că de aceea nu se merită ca omul să se lipsească de bucuriile pământeşti. El ne învaţă la o falsă „mântuire", mântuirea din vremelnicele necazuri, în ciuda faptului că acestea sunt inevitabile şi foarte folositoare pentru noi. El ne sfătuieşte să nu ne jertfim sufletele noastre pentru aproapele, ci să le păstrăm pentru noi, astfel preocupandu-ne numai de ale mâncării şi băuturii, confortului şi oricăror plăceri trupeşti îngăduite ori neîngăduite. Insă cine ascultă pe diavol şi merge pe calea satisfacţiilor păcătoase se va înstrăina de Dumnezeu şi de adevăratele bucurii duhovniceşti începute aici şi continuate în veşnicie.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubeşte desfătarea şi netulburarea, nu rabdă amărăciunile şi necazurile, nu-i place să fie deranjată şi să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndepărtăm această greşită netulburare a trupului şi să ne facem slugi tuturor, aşa cum El însuşi ne-a dat pildă. El nu a cunoscut odihnă pe pământ în slujirea Sa pentru mântuirea noastră. Apostolii înşişi ni s-au făcut pildă, mai ales Sfântul Apostol Pavel".
(... )„Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu".
Exista oameni pentru care iubirea de Dumnezeu e scopul vietii lor, apa si aerul. Ce fericiti! Ei insa stiu ca doar renuntand la sinele lor pot ajunge sa simta iubirea aceea.
"După dumnezeieştile porunci, fiecare om care se iubeşte din cale afară pe sine însuşi inevitabil devine duşman al său, păgubindu-se.
Pe de altă parte, cel ce se „păgubeşte pe sine" pentru Hristos şi dragostea Lui, acela se va mântui. Insă cum se tâlcuieşte „a se păgubi pe sine" pentru Hristos? Aceasta vrea să spună că pentru dragostea poruncită de El către aproapele noi trebuie să mergem până la a uita chiar şi propriile noastre interese. In numele dragostei trebuie să jertfim, dacă e nevoie, înclinaţiile noastre dragi şi să suferim de bunăvoie lipsurile.
Aceste sfaturi împotriva propriilor noastre interese, această socotire a lipsurilor înaintea satisfacţiilor egoiste, această îmbrăţişare a amărăciunilor înaintea bucuriilor egoiste, această jertfire, chiar şi a vieţii noastre, pentru aproapele (Ioan 15, 13) - iată ce este „păgubirea de sine", despre care am adus vorba aici. Insă această „păgubire" de sine este, în realitate, mântuire din adevăratele păcate egoiste care ne păgubesc.
Duşmanul nostru duhovnicesc - diavolul - ne înşală, cum că totul se termină întru moarte şi că de aceea nu se merită ca omul să se lipsească de bucuriile pământeşti. El ne învaţă la o falsă „mântuire", mântuirea din vremelnicele necazuri, în ciuda faptului că acestea sunt inevitabile şi foarte folositoare pentru noi. El ne sfătuieşte să nu ne jertfim sufletele noastre pentru aproapele, ci să le păstrăm pentru noi, astfel preocupandu-ne numai de ale mâncării şi băuturii, confortului şi oricăror plăceri trupeşti îngăduite ori neîngăduite. Insă cine ascultă pe diavol şi merge pe calea satisfacţiilor păcătoase se va înstrăina de Dumnezeu şi de adevăratele bucurii duhovniceşti începute aici şi continuate în veşnicie.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubeşte desfătarea şi netulburarea, nu rabdă amărăciunile şi necazurile, nu-i place să fie deranjată şi să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndepărtăm această greşită netulburare a trupului şi să ne facem slugi tuturor, aşa cum El însuşi ne-a dat pildă. El nu a cunoscut odihnă pe pământ în slujirea Sa pentru mântuirea noastră. Apostolii înşişi ni s-au făcut pildă, mai ales Sfântul Apostol Pavel".
(... )„Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere se împotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu".
Exista oameni pentru care iubirea de Dumnezeu e scopul vietii lor, apa si aerul. Ce fericiti! Ei insa stiu ca doar renuntand la sinele lor pot ajunge sa simta iubirea aceea.
Pentru altii aceasta tinta pare prea inalta pentru puterea lor de a darui sentimente si de a renunta - caci trebuie sa stii sa renunti la tine ca sa poti iubi pe altul, indiferent despre cine este vorba! Caci daca dragoste nu am, nimic nu sunt!
Evanghelia zilei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu