(Ioan 7, 37-53 şi Fapte 1, 1-11)
de Pr. Noël Tanazcq
Cu Pogorârea Sfântului Duh se naste Biserica, adică împreună-lucrarea concretă a Omului cu Dumnezeu (înainte, Apostolii erau conduşi de Hristos, ca nişte copii).
El(Duhul) nu se arată, nu vorbeşte şi nu se revelează, pentru că nu S-a întrupat (intruparea fiind misiunea Fiului).
Dar Duhul Se pogoară în inima omului, se sălăşluieşte şi lucrează întru el. Ne îngăduie să înţelegem ceea ce a vestit Hristos şi să făptuim, să punem în practică, să plinim chemarea Lui.
Hristos a arătat planul dumnezeiesc, iar Duhul Sfânt îl plineşte în om.
Cel care este pretutindenea prezent în Scriptură este necuprins.
Nu ne putem apropia de Taina Sa decât prin analogii şi simboluri de felul celor două pe care le găsim în textele biblice ale acestei zile: apa şi focul.
E importanta aceasta precizare pentru ca exista o diferenta majora intre lumina dumnezeirii si lumina focului cunoscut de om.
Lumina dumnezeiasca fiind necreata, nematerialnica, nu sufera schimbari si alterari, precum cea a focului.
Iar daca lumina focului este cand mai putin intensa, cand intensa, in functie de foc, de vant ori de stadiul arderii, lumina dumnezeiasca fiind necreata, nu i-a luminat pe Apostoli progresiv ci dintr-odata!"
Dar, in cele ce urmează ne vom apleca asupra apei.
Simbolul apei este folosit explicit de Domnul în pericopa de la Sfântul Ioan pentru a vesti venirea Duhului, după cum făcuse cu puţin timp înainte cu femeia samarineancă.
Hristos se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, cu aproape şase luni înaintea Morţii şi Învierii Sale. Merge la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor (Suhot) în ascuns, pentru că Iudeii vor să-L omoare (Ioan 7, 1) şi ceasul Său nu a venit încă (Ioan 7, 6).
Şi, împotriva oricăror aşteptări, Se arată ziua în amiaza mare şi învaţă în Templu. Atunci se instalează o puternică tensiune între El şi Iudei, un antagonism care anunţă Patima Sa.
În acest context, în ultima zi a sărbătorii, « ziua cea mare», Domnul profeţeşte venirea Sfântului Duh ca o apă vie care va curge din sânul celor care vor crede în El.
Şase luni înaintea Învierii Sale, Hristos profeţeşte Cincizecimea, pentru că doreşte să vadă împlinirea planului părintelui Său : restaurarea omului.
Mai întâi trebuie să vedem legătura dintre Fiul şi Duhul :
« Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine…. ; Cel care crede în Mine … ».
Cel ce nu crede în Dumnezeu nu poate primi Duhul Sfânt (nu pentru că Duhul ar fi cu desăvârşire absent din sufletul lui, căci nimic nu poate trăi fără prezenţa Duhului Sfân ci Duhul nu se va arăta prin darurile Sale : va rămâne tăcut, ascuns în cămara inimii, aşteptând cu răbdare convertirea liberă a persoanei).
Or, a crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Cel care Îl revelează, adică în Hristos. Caracterul ipostatic al Fiului este de a revela pe Dumnezeu. Cel care nu cunoaşte pe Fiul nu poate cunoaşte pe Tatăl. Cel care nu primeşte pe Fiul nu primeşte nici pe Tatăl (Ioan15, 23).
Apoi, felul în care Domnul vesteşte venirea Duhului este surprinzător : « …râuri de apă vie vor curge din sânul său ».
Apa este deci în miezul acestei taine.
- Apa este vitală : fără apă nu există viaţă. Este singurul element strict indispensabil vieţii.
- Tot apa face să se macine stâncile, producând humusul, lutul, acest lut care conţine acei « acizi aminaţi» despre care se vorbeşte şi care constituie după părerea biochimiştilor secretul vieţii vegetale.
- Şi acest lut, care conţine posibilitatea vieţii, nu va putea da rod decât dacă este stropit cu ploaie din cer.
- Apa simbolizează Duhul pentru că Duhul este viaţa : Duhul Sfânt este cel care dă viaţă: El este viaţă în orice lucru şi în orice făptură. Dacă s-ar retrage cu desăvârşire, nimic nu ar mai putea fi : totul s-ar întoarce în ne-fiinţă.
Şi această apă mâinile nu o pot ţine : ea scapă, este de necuprins. Are o înclinare firească spre curgere, răspândire, în funcţie de legile gravitaţiei universale. Aproape că s-ar putea spune că « se dăruieşte » firesc.
Se poate doar canaliza, recupera într-un recipient.
Dar nu poate fi stăpânită. Nimeni pe lume nu poate împiedica ploaia să cadă. Iar marea, dacă Domnul n-ar fi pus un hotar (munţii), ar acoperi totul (V. Ps. 103 (104))[2].
Aşa este Duhul : este vital şi de necuprins; nu poate fi imobilizat. Nu putem fi decât întru El, şi El întru noi, ca apa.
« Întru » este cuvântul cheie al caracterului ipostatic al Duhului Sfânt.
Totul este « întru El », după cum totul este « de la Tatăl» şi totul este « prin Fiul».
Duhul « toate le plineşte» (vezi rugăciunea către Duhul Sfânt : « Împărate ceresc…. »).
Şi această apă dumnezeiască pe care Domnul ne-o vesteşte, nu stă niciodată, nu este niciodată în nemişcare, este o « apă vie», adică o apă în care este mult aer – alt simbol al Duhului Sfânt – o apă care izvorăşte cu putere.
Aceasta ne aminteşte ce a spus Domnul femeii samarinence :
« ţi-ar fi dat apă vie … », « …căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 10 et 14), adică nu va seca niciodată.
Această apă este puternică : ea izvorăşte ca apa unui torent. Dar Domnul merge şi mai departe : « râuri de apă vie… ».
Un râu este imens, o forţă uriaşă, împotriva căreia nu se poate face nimic. Şi iarăşi : « ….vor izvorî din sânul său… ».
Iată ceva uluitor. Acest cuvânt al Domnului nu are decât un echivalent în Biblie : raiul, grădina desfătărilor, în Eden, de unde izvorau 4 râuri care stropeau, irigau toată făptura.
Aceste râuri de apă vie vor curge din « sânul » persoanei care primeşte Duhul Sfânt, adică din inima sa, din altarul sufletului său.
Ajungem acum la miezul tainei.
Când Duhul Sfânt locuieşte în inima omului, această inimă se face un nou rai, un izvor de har. Persoana nu mai primeşte acum doar haruri, ci pe izvorul harurilor, Duhul Sfânt, Dătătorul harului se sălăşluieşte întru ea: este casa Lui. Este plinirea destinului omenesc, căruia Dumnezeu a menit lumea întreagă şi tot ce este întru ea, de la începuturi.
Acest foarte scurt pasaj din Evanghelie este o comoară de teologie, care ne lămureşte înţelesul întregii spiritualităţi creştine, dar mai ales a părinţilor noştri « de Duh purtători ».
Ne aminteşte învăţătura Sfântului Serafim de Sarov, care toată viaţa sa a spus fără încetare două lucruri : « Bucuria mea, Hristos a înviat» şi « ţelul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt ». Cele două sunt legate :
- deoarece cred în Hristos Cel înviat, pot primi Duhul Sfânt.
- Ţelul vieţii nu este doar de a primi « haruri » ci de a îngădui, prin purtarea noastră duhovnicească, Celui care este izvorul tuturor harurilor, să Se sălăşluiască întru noi, în inima noastră.
El, Duhul Sfânt, este Cel care, după preafrumoasa învăţătură a Sfântului Grigorie Teologul, vine şi se sălăşluieşte în inima omului pentru a pregăti venirea Tatălui şi a Fiului.
El este Cel care îngăduie plinirea acestui minunat şi tainic cuvânt al lui Hristos : « Vom [Tatăl şi cu Mine] veni la El, şi Ne vom face locaş la el » .
Ţelul omului este ca inima să se facă cu adevărat templu al lui Dumnezeu, casă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Duhul Sfânt este ziditorul. El lucrează în Biserică şi în fiecare dintre noi de la Cincizecimea istorică, şi până la venirea lui Hristos în slavă.
P. Noël TANAZACQ.
Dar, in cele ce urmează ne vom apleca asupra apei.
Simbolul apei este folosit explicit de Domnul în pericopa de la Sfântul Ioan pentru a vesti venirea Duhului, după cum făcuse cu puţin timp înainte cu femeia samarineancă.
Hristos se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, cu aproape şase luni înaintea Morţii şi Învierii Sale. Merge la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor (Suhot) în ascuns, pentru că Iudeii vor să-L omoare (Ioan 7, 1) şi ceasul Său nu a venit încă (Ioan 7, 6).
Şi, împotriva oricăror aşteptări, Se arată ziua în amiaza mare şi învaţă în Templu. Atunci se instalează o puternică tensiune între El şi Iudei, un antagonism care anunţă Patima Sa.
În acest context, în ultima zi a sărbătorii, « ziua cea mare», Domnul profeţeşte venirea Sfântului Duh ca o apă vie care va curge din sânul celor care vor crede în El.
Şase luni înaintea Învierii Sale, Hristos profeţeşte Cincizecimea, pentru că doreşte să vadă împlinirea planului părintelui Său : restaurarea omului.
Mai întâi trebuie să vedem legătura dintre Fiul şi Duhul :
« Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine…. ; Cel care crede în Mine … ».
Cel ce nu crede în Dumnezeu nu poate primi Duhul Sfânt (nu pentru că Duhul ar fi cu desăvârşire absent din sufletul lui, căci nimic nu poate trăi fără prezenţa Duhului Sfân ci Duhul nu se va arăta prin darurile Sale : va rămâne tăcut, ascuns în cămara inimii, aşteptând cu răbdare convertirea liberă a persoanei).
Or, a crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Cel care Îl revelează, adică în Hristos. Caracterul ipostatic al Fiului este de a revela pe Dumnezeu. Cel care nu cunoaşte pe Fiul nu poate cunoaşte pe Tatăl. Cel care nu primeşte pe Fiul nu primeşte nici pe Tatăl (Ioan15, 23).
Apoi, felul în care Domnul vesteşte venirea Duhului este surprinzător : « …râuri de apă vie vor curge din sânul său ».
Apa este deci în miezul acestei taine.
- Apa este vitală : fără apă nu există viaţă. Este singurul element strict indispensabil vieţii.
- Tot apa face să se macine stâncile, producând humusul, lutul, acest lut care conţine acei « acizi aminaţi» despre care se vorbeşte şi care constituie după părerea biochimiştilor secretul vieţii vegetale.
- Şi acest lut, care conţine posibilitatea vieţii, nu va putea da rod decât dacă este stropit cu ploaie din cer.
- Apa simbolizează Duhul pentru că Duhul este viaţa : Duhul Sfânt este cel care dă viaţă: El este viaţă în orice lucru şi în orice făptură. Dacă s-ar retrage cu desăvârşire, nimic nu ar mai putea fi : totul s-ar întoarce în ne-fiinţă.
Şi această apă mâinile nu o pot ţine : ea scapă, este de necuprins. Are o înclinare firească spre curgere, răspândire, în funcţie de legile gravitaţiei universale. Aproape că s-ar putea spune că « se dăruieşte » firesc.
Se poate doar canaliza, recupera într-un recipient.
Dar nu poate fi stăpânită. Nimeni pe lume nu poate împiedica ploaia să cadă. Iar marea, dacă Domnul n-ar fi pus un hotar (munţii), ar acoperi totul (V. Ps. 103 (104))[2].
Aşa este Duhul : este vital şi de necuprins; nu poate fi imobilizat. Nu putem fi decât întru El, şi El întru noi, ca apa.
« Întru » este cuvântul cheie al caracterului ipostatic al Duhului Sfânt.
Totul este « întru El », după cum totul este « de la Tatăl» şi totul este « prin Fiul».
Duhul « toate le plineşte» (vezi rugăciunea către Duhul Sfânt : « Împărate ceresc…. »).
Şi această apă dumnezeiască pe care Domnul ne-o vesteşte, nu stă niciodată, nu este niciodată în nemişcare, este o « apă vie», adică o apă în care este mult aer – alt simbol al Duhului Sfânt – o apă care izvorăşte cu putere.
Aceasta ne aminteşte ce a spus Domnul femeii samarinence :
« ţi-ar fi dat apă vie … », « …căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 10 et 14), adică nu va seca niciodată.
Această apă este puternică : ea izvorăşte ca apa unui torent. Dar Domnul merge şi mai departe : « râuri de apă vie… ».
Un râu este imens, o forţă uriaşă, împotriva căreia nu se poate face nimic. Şi iarăşi : « ….vor izvorî din sânul său… ».
Iată ceva uluitor. Acest cuvânt al Domnului nu are decât un echivalent în Biblie : raiul, grădina desfătărilor, în Eden, de unde izvorau 4 râuri care stropeau, irigau toată făptura.
Aceste râuri de apă vie vor curge din « sânul » persoanei care primeşte Duhul Sfânt, adică din inima sa, din altarul sufletului său.
Ajungem acum la miezul tainei.
Când Duhul Sfânt locuieşte în inima omului, această inimă se face un nou rai, un izvor de har. Persoana nu mai primeşte acum doar haruri, ci pe izvorul harurilor, Duhul Sfânt, Dătătorul harului se sălăşluieşte întru ea: este casa Lui. Este plinirea destinului omenesc, căruia Dumnezeu a menit lumea întreagă şi tot ce este întru ea, de la începuturi.
Acest foarte scurt pasaj din Evanghelie este o comoară de teologie, care ne lămureşte înţelesul întregii spiritualităţi creştine, dar mai ales a părinţilor noştri « de Duh purtători ».
Ne aminteşte învăţătura Sfântului Serafim de Sarov, care toată viaţa sa a spus fără încetare două lucruri : « Bucuria mea, Hristos a înviat» şi « ţelul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt ». Cele două sunt legate :
- deoarece cred în Hristos Cel înviat, pot primi Duhul Sfânt.
- Ţelul vieţii nu este doar de a primi « haruri » ci de a îngădui, prin purtarea noastră duhovnicească, Celui care este izvorul tuturor harurilor, să Se sălăşluiască întru noi, în inima noastră.
El, Duhul Sfânt, este Cel care, după preafrumoasa învăţătură a Sfântului Grigorie Teologul, vine şi se sălăşluieşte în inima omului pentru a pregăti venirea Tatălui şi a Fiului.
El este Cel care îngăduie plinirea acestui minunat şi tainic cuvânt al lui Hristos : « Vom [Tatăl şi cu Mine] veni la El, şi Ne vom face locaş la el » .
Ţelul omului este ca inima să se facă cu adevărat templu al lui Dumnezeu, casă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Duhul Sfânt este ziditorul. El lucrează în Biserică şi în fiecare dintre noi de la Cincizecimea istorică, şi până la venirea lui Hristos în slavă.
P. Noël TANAZACQ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu