Noaptea trecuta nu am putut inchide un ochi. Mi-am spus rugaciuni, mi-am pus dopuri in urechi si tot am ravasit patul rasucindu-ma. Asa ca, am sfarsit prin a renunta...
Mi-am facut un ceai si am rasfoit cateva carti gasite pe internet.
Asa am ajuns la un text scris de un autor francez din secolul XIX, Auguste de Villiers de L’Isle-Adam.
Mica istorioara, de numai cateva pagini, este intitulata „Tortura prin speranță” (1888,Paris) - si am auzit de ea citind "Jurnalul Fericirii" lui N Steinhart unde este amintita in treacat.
Actiunea acestei scurte povesti se petrece in vremea Inchizitiei.
In beciurile unde condamnatilor li se aplicau cele mai cumplite torturi se afla si rabinul Aser Abarbanel, un evreu din Aragon, care de aproape un an indura cele mai inventive suplicii.
Marele Inchizitor vine sa il anunte ca in ziua urmatoare
suferintele lui aveau sa se sfarseasca. Cum nu se lepadase de religia lui cu toate "insistentele" dureroase, rabinul avea sa fie ars pe rug. In fine, inchizitorul ii descrie cat mai infricosator scena mortii sale care, din pricina multor condamnati si a putinelor lemne ale rugului, avea sa fie lunga si dureroasa!
Bietul rabin ramane naucit dupa plecarea inchizitorului, cu toate simturile rascolite de frica mortii.
In agitatia care il cuprinde, rabinul atinge niste usi care, in mod neasteptat, se dovedesc a nu fi inchise...
Omul, destabilizat de descoperire, ajunge sa iasa totusi pe niste culoare pe unde, din cand in cand, treceau temnicerii dar... miraculos, nimeni nu-l observa, de parca frica il facuse invizibil.
Furisatul prin holurile lungi il secatui si de putina forta de care mai dispunea si de simtul vederii, ca dealtfel de toate celelalte simturi. Inima ii batea mai-mai sa ii iasa din piept dar speranta de a scapa ii dadea putere.
Sarmanul rabin pierduse notiunea timpului ratacind prin coridoarele intunecoase si umede cand, la un moment dat, simtii un curent puternic de aer rece. Ii trecu prin minte ca ar putea sa se afle in fata unei usi care sa-i aduca libertatea.
Impinse usa veche de fier ruginit ce-i iesi in cale si... stupoare: ea se deschise la prima atingere cu un scartait puternic.
Zgomotul aproape ca i-a oprit inima de frica. Ba mai auzi si un zgomot de pasi care ii ingheta total sangele in vine numai ca temnicerul, care tocmai trecu pe langa el, nu-l remarca.
Revenindu-si in pic din emotii, realiza ca este afara si, desi era o noapte neagra si rece, bucuria de a fi reusit sa evadeze ii hrani puterile si incepu sa fuga fericit spre padure.
Dar, tocmai cand se socoti scapat, Rabinul
Aser Abarbanel, cu ochii scosi din orbite si gafaind ca un animal prins in capcana, se trezi in bratele scheletice ale Marelui Inchizitor, Dom Arbuez!
Dezmeticindu-se înțelese insfarsit că toate etapele asa-zisei sale
evadari nu fusesera decât o ultima tortură perfid planificată, o tortura numita speranta!
Marele
Inchizitor, cu ton acuzator și priviri ucigatoare, ii murmură în
ureche, cu respirație fierbinte si urat mirositoare:
- Ce-i, copile! Doar nu voiai sa ne parasesti tocmai in ajunul apropiatei tale mantuiri!
Nădejdea este una dintre virtuțile teologice, alături de credință și de dragoste.
Și totuși, speranța poate cunoaște deviatii care sa o transforme din virtute intr-un chin, intr-o suferinta lunga si grea.
Nu trebuie să fii victima unei masinatiuni odioase, ca aceea descrisa in povestioara lui Auguste de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea ta sa devina rana care sa te indurereze pana la a te ucide.
Este destul sa nadajduiesti in chip eronat!
Azi totul se planifica, viata fiind prevazuta in desfasurarea ei in cele mai mici amanunte. Asta insa inseamna sa nu te increzi in Dumnezeu!
Speranta, nadejdea crestina, nu inseamna planul tau binedefinit ci voia lui Dumnezeu!
Proiectele noastre ambitioase nu lasa azi loc lui Dumnezeu si nici voii Sale. De aceea speranta de implinire a viselor inchipute de noi, cu vointa si insistenta, este un fel de a-L exclude pe Dumnezeu din ecuatie.
Pe El Il folosim pentru micile noastre neputinte, rugandu-L, eventual, sa castigam la Loto! 😄
Dar asta nu este nadejdea crestina ci ambitia, vointa noastra spre implinirea viselor noastre lumesti din care Il excludem pe Dumnezeu!
Urmarindu-ne scopurile cu incrancenare, Il dam la schimb pe El pentru bunastarea si opulenta omeneasca, pentru viata in huzur si falsa stabilitate!
Nădejdea ca virtute teologică nu are un scop in sine.
Ea se manifesta ca speranta in mila lui Dumnezeu, convinsi fiind de dragostea Lui, increzatori fiind in logica divina care merge dincolo de orice vis ori plan omenesc.
Speranța care nu tinteste catre Dumnezeu este vanare de vant si mai devreme sau mai tarziu se va transforma in suferinta, in deznadejde!
Acest fel de a spera poate deveni chiar ucigator de suflet pentru cei care confunda visele proprii bazate pe ambitii cu virtutea nadejdii crestine!
Singurul lucru pe care avem voie sa I-l cerem lui Dumnezeu este ca El sa aiba mila de noi si sa ne trimita Duhul Sfant care sa ne mangaie si sa ne intelepteasca, sa ne dea gandul cel bun si sa ne ajute sa facem alegerile cele bune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu