Ea se inscrie in cadrul pedagogiei pe care Mantuitorul a facut-o cu apostolii sai, care trebuiau antrenați în mod special pentru viitoarea lor misiune.
Pentru a face fata suferințelor, Domnul ii pregateste aratandu-le in ce chip pot ramane netulburați în ispite de tot felul, modești si echilibrati în mijlocul onorurilor, a laudelor oamenilor.
Domnul Iisus Hristos adoarme, asadar, bine știind ce-o să urmeze.
Ucenicii raman singuri, ei si credinta lor. Fara Domnul, in fata furtunii, frica se trezește în inima lor.
Frica, insamantata in om cu buna stiinta de Creator, este un fel de "aplicatie" cu rol de aparare. Pe la noi se spune chiar ca frica pazeste pepenii. 😉
Este absolut firesc sa ne fie frica. In mod normal, frica declansaza in organism niste umori menite sa mareasca atentia, viteza de reactie instinctiva, dand putere si marind capacitatea de face fata pericolului!
Daca frica instinctiva devine paroxistica... lucrurile nu mai sunt conforme cu "aplicatia" pusa de Dumnezeu in noi si rezultatul este blocajul!
Credinta ne ajuta sa infruntam orice furtuna s-ar abate asupra noastra. Tot ce avem de facut este sa ne incredem in ajutorul lui Dumnezeu, sa facem tot ce ne-a invatat, asteptand linistiti ca El sa astampere vanturile!
Obisnuim sa spunem ca „Dumnezeu nu doarme!”
Deși uneori întârzie să intervină , până la urmă își arată prezenta.
Uneori pare că Dumnezeu „doarme”, în sensul că nu acționează. Suntem indignați ca răul este vizibil dominant printre noi, prin oameni și ca Dumnezeu nu intervine. Am vrea ca Dumnezeu să fie un arbitru, un mediator, pe scena luptei dintre bine și rău, care este lumea.
Părintele Arsenie Boca explică frumos acest aspect. De ce Dumnezeu nu răsplătește binele imediat? De ce Dumnezeu nu pedepsește răul îndată? De ce întârzie în ambele situații?
Dacă Dumnezeu ar răsplăti îndată binele , omul ar face binele interesat si nu din ascultare de Dumnezeu nici din iubire pentru aproapele sau; in mod egoist, ar face binele ca o investiție în propriul lui bine, în loc să se îmbogățească în Dumnezeu, prin ascultare și împlinirea poruncilor.
Dacă Dumnezeu ar pedepsi răul imediat, atunci oamenii s-ar simți forțați să facă binele, le-ar fi frică El si, terorizați, ar deveni cârtitori față de Dumnezeu. Ar ajunge chiar să-L urască, pentru "obligatia" de a face binele. Nepedepsind răul imediat, Dumnezeu lasă timp omului să vadă consecințele faptei, să vadă răul pe care l-a cauzat celor din jur, să se pocăiască și să-și ceară iertare de la Dumnezeu. În final, să se îndrepte și să trăiască frumos.
Răsplătind binele mai târziu, sau chiar exclusiv în Impărăția Cerurilor, Dumnezeu îl smerește pe făcătorul de bine, ca nu cumva să se înalțe pe sine, crezandu-se deosebit. Nerasplatit imediat, făcătorul de bine, nu poate ști daca fapta lui e bineplăcută de Dumnezeu. Uneori poți face binele din mândrie sau poate chiar dintr-un interes ascuns , nu neaparat din dragoste. Dumnezeu se uită cu precadere la intenția din spatele faptei, la sentimentul cu care am făcut ceva.
De aceea, Dumnezeu nu răsplătește binele imediat și nu pedepsește răul îndată, ca să ferească de rău și pe binefacator și pe cel care primeste ajutorul. Pe unul să-l ferească de mândrie și să-l crească în dragoste, pe celalalt să-l ferească de deznădejde și să-l crească prin multa iertare. Și astfel să-i câștige și pe unul și pe celălalt.
Furtuna care s-a ridicat pe mare, era semn pentru apostoli că, în propovăduirea cuvântului evangheliei, vor avea de înfruntat multe necazuri. Și așa a și fost. Epistolele Sfântului Apostol Pavel ne arată cât de mult au suferit apostolii, mereu fiind în prigoană, în primejdie, invidiați, bătuți, hăituiți, dați afară, arestați, biciuiți, și până la urmă omorâți mucenicește.
Corabia se acoperea de valuri…
Ce frică să fi fost în inimile acestor oameni! Speriati de moarte, apostolii l-au deșteptat pe Domnul, chemându-L să-i ajute zicând :„Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.”
“Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.” (Matei 8, 26)
Un aspect interesant, pe care-l analizeaza Sf. Ioan Gură de Aur, este acela că apostolii n-au avut credința că vor trece cu bine de furtună, fără să-L trezească pe Dumnezeu. Nu erau încă siguri, nu erau pe deplin convinși de faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu cel adevărat . Căci dacă ar fi crezut aceasta, s-ar fi gândit ca nu puteau sa piara cata vreme Cel ce învia morții era cu ei, fie el si adormit!
Dumnezeu nu ne lasă niciodată sa induram necazuri peste puterile noastre; Dumnezeu este mereu lângă noi , deși pare că „doarme”.
E cu noi pe „corabia” vieții.
Cei tari în credință, la vreme de ispită, stiu că Dumnezeu îngăduie aceasta și nu se tulbură excesiv. Cei mai puțin credincioși se tem, se tulbură, țipă după Dumnezeu, se revolta, neaga...
Iată ce le zice Domnul acestora:„De ce vă este frică, puţin credincioşilor?”
„Iisus Hristos ne învață prin acest reproș că frica și tulburarea nu vin din necazuri, nici din ispite, prin ele însele, ci din slăbiciunea sufletului nostru și din puțina credință.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Si S-a sculat Domnul, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște deplină.
Iisus Hristos este Domn peste întreg Universul, peste fiecare făptură, peste toate cele văzute și nevăzute. Când El poruncește toate Îl ascultă, și vine pacea în lume.
Pentru apostoli aceasta a fost o mare minune.
„Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27)
Desi nu erau pe deplin convinși de faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, această mare minune n-o vor uita niciodată și le va fi lor o lecție în relația cu Dumnezeu.
Moartea înseamnă şi trecere, de aceea cele muritoare se mai numesc şi trecătoare.
"Spune Patericul că doi creştini lucrau in pădure, si tocmai cand doborau un copac a zis unul:
- Uite, aşa e şi viaţa omului... Trăim, ne zbatem, la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe copacul ăsta şi nu se alege nimic.
Celălalt i-a replicat:
- Ba nu-i aşa, frate. Abia după ce am doborât copacul, vom vedea dacă e bun pentru o construcţie, dacă e potrivit pentru mobilă într-o casă de oameni, dacă e bun pentru instrumente muzicale sau e bun doar pentru a arde în foc. Aşa şi cu omul, Dumnezeu îl cântăreşte la timpul potrivit şi îl hărăzeşte pentru lucruri nobile sau îl aruncă în focul veşnic. Pentru viaţa veşnică omul se pregăteşte în timpul vieţii sale muritoare. Cine nu trece prin moarte nu poate câştiga “viaţa fără de moarte”. (Părintele Iustin Pârvu, Daruri Duhovnicești, Editura Conta, 2007, p.86)
Frica, insamantata in om cu buna stiinta de Creator, este un fel de "aplicatie" cu rol de aparare. Pe la noi se spune chiar ca frica pazeste pepenii. 😉
Este absolut firesc sa ne fie frica. In mod normal, frica declansaza in organism niste umori menite sa mareasca atentia, viteza de reactie instinctiva, dand putere si marind capacitatea de face fata pericolului!
Daca frica instinctiva devine paroxistica... lucrurile nu mai sunt conforme cu "aplicatia" pusa de Dumnezeu in noi si rezultatul este blocajul!
Credinta ne ajuta sa infruntam orice furtuna s-ar abate asupra noastra. Tot ce avem de facut este sa ne incredem in ajutorul lui Dumnezeu, sa facem tot ce ne-a invatat, asteptand linistiti ca El sa astampere vanturile!
Obisnuim sa spunem ca „Dumnezeu nu doarme!”
Deși uneori întârzie să intervină , până la urmă își arată prezenta.
Uneori pare că Dumnezeu „doarme”, în sensul că nu acționează. Suntem indignați ca răul este vizibil dominant printre noi, prin oameni și ca Dumnezeu nu intervine. Am vrea ca Dumnezeu să fie un arbitru, un mediator, pe scena luptei dintre bine și rău, care este lumea.
Părintele Arsenie Boca explică frumos acest aspect. De ce Dumnezeu nu răsplătește binele imediat? De ce Dumnezeu nu pedepsește răul îndată? De ce întârzie în ambele situații?
Dacă Dumnezeu ar răsplăti îndată binele , omul ar face binele interesat si nu din ascultare de Dumnezeu nici din iubire pentru aproapele sau; in mod egoist, ar face binele ca o investiție în propriul lui bine, în loc să se îmbogățească în Dumnezeu, prin ascultare și împlinirea poruncilor.
Dacă Dumnezeu ar pedepsi răul imediat, atunci oamenii s-ar simți forțați să facă binele, le-ar fi frică El si, terorizați, ar deveni cârtitori față de Dumnezeu. Ar ajunge chiar să-L urască, pentru "obligatia" de a face binele. Nepedepsind răul imediat, Dumnezeu lasă timp omului să vadă consecințele faptei, să vadă răul pe care l-a cauzat celor din jur, să se pocăiască și să-și ceară iertare de la Dumnezeu. În final, să se îndrepte și să trăiască frumos.
Răsplătind binele mai târziu, sau chiar exclusiv în Impărăția Cerurilor, Dumnezeu îl smerește pe făcătorul de bine, ca nu cumva să se înalțe pe sine, crezandu-se deosebit. Nerasplatit imediat, făcătorul de bine, nu poate ști daca fapta lui e bineplăcută de Dumnezeu. Uneori poți face binele din mândrie sau poate chiar dintr-un interes ascuns , nu neaparat din dragoste. Dumnezeu se uită cu precadere la intenția din spatele faptei, la sentimentul cu care am făcut ceva.
De aceea, Dumnezeu nu răsplătește binele imediat și nu pedepsește răul îndată, ca să ferească de rău și pe binefacator și pe cel care primeste ajutorul. Pe unul să-l ferească de mândrie și să-l crească în dragoste, pe celalalt să-l ferească de deznădejde și să-l crească prin multa iertare. Și astfel să-i câștige și pe unul și pe celălalt.
Furtuna care s-a ridicat pe mare, era semn pentru apostoli că, în propovăduirea cuvântului evangheliei, vor avea de înfruntat multe necazuri. Și așa a și fost. Epistolele Sfântului Apostol Pavel ne arată cât de mult au suferit apostolii, mereu fiind în prigoană, în primejdie, invidiați, bătuți, hăituiți, dați afară, arestați, biciuiți, și până la urmă omorâți mucenicește.
Corabia se acoperea de valuri…
Ce frică să fi fost în inimile acestor oameni! Speriati de moarte, apostolii l-au deșteptat pe Domnul, chemându-L să-i ajute zicând :„Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.”
“Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.” (Matei 8, 26)
Un aspect interesant, pe care-l analizeaza Sf. Ioan Gură de Aur, este acela că apostolii n-au avut credința că vor trece cu bine de furtună, fără să-L trezească pe Dumnezeu. Nu erau încă siguri, nu erau pe deplin convinși de faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu cel adevărat . Căci dacă ar fi crezut aceasta, s-ar fi gândit ca nu puteau sa piara cata vreme Cel ce învia morții era cu ei, fie el si adormit!
Dumnezeu nu ne lasă niciodată sa induram necazuri peste puterile noastre; Dumnezeu este mereu lângă noi , deși pare că „doarme”.
E cu noi pe „corabia” vieții.
Cei tari în credință, la vreme de ispită, stiu că Dumnezeu îngăduie aceasta și nu se tulbură excesiv. Cei mai puțin credincioși se tem, se tulbură, țipă după Dumnezeu, se revolta, neaga...
Iată ce le zice Domnul acestora:„De ce vă este frică, puţin credincioşilor?”
„Iisus Hristos ne învață prin acest reproș că frica și tulburarea nu vin din necazuri, nici din ispite, prin ele însele, ci din slăbiciunea sufletului nostru și din puțina credință.” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Si S-a sculat Domnul, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște deplină.
Iisus Hristos este Domn peste întreg Universul, peste fiecare făptură, peste toate cele văzute și nevăzute. Când El poruncește toate Îl ascultă, și vine pacea în lume.
Pentru apostoli aceasta a fost o mare minune.
„Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27)
Desi nu erau pe deplin convinși de faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, această mare minune n-o vor uita niciodată și le va fi lor o lecție în relația cu Dumnezeu.
Moartea înseamnă şi trecere, de aceea cele muritoare se mai numesc şi trecătoare.
"Spune Patericul că doi creştini lucrau in pădure, si tocmai cand doborau un copac a zis unul:
- Uite, aşa e şi viaţa omului... Trăim, ne zbatem, la urmă vine moartea şi ne doboară ca pe copacul ăsta şi nu se alege nimic.
Celălalt i-a replicat:
- Ba nu-i aşa, frate. Abia după ce am doborât copacul, vom vedea dacă e bun pentru o construcţie, dacă e potrivit pentru mobilă într-o casă de oameni, dacă e bun pentru instrumente muzicale sau e bun doar pentru a arde în foc. Aşa şi cu omul, Dumnezeu îl cântăreşte la timpul potrivit şi îl hărăzeşte pentru lucruri nobile sau îl aruncă în focul veşnic. Pentru viaţa veşnică omul se pregăteşte în timpul vieţii sale muritoare. Cine nu trece prin moarte nu poate câştiga “viaţa fără de moarte”. (Părintele Iustin Pârvu, Daruri Duhovnicești, Editura Conta, 2007, p.86)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu