Despre acest fragment evanghelic am mai avut ocazia sa comentez - chiar recent (https://darul-din-urma.blogspot.com/2021/01/orbul-si-darul-vederii-duhovnicesti.html)
Textul mi-a reamintit o poveste pe care sotul meu mi-a spus-o, la scurt timp dupa ce ne-am cunoscut. Povestea o gasiti mai jos.
Va invit insa sa cititi mai intai cuvantul Sfantului Ioan Casian si apoi povestea mea...
Tinand cont ca pe sotul meu il chema Casian... veti intelege mai mult decat as putea eu sa va sugerez!
„În părțile Thebaidei, unde locuia fericitul Antonie, bătrânii se adunaseră la el să le vorbească despre desăvârșire.
Convorbirea a durat de seara până dimineața, aproape tot timpul nopții fiind consumat cu această chestiune. S-a discutat foarte mult ce virtute și ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească întotdeauna de cursele și ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu pași siguri și fără greșeală spre culmile desăvârșirii. Fiecare-și spunea părerea după puterea minții sale.
Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post și veghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăția inimii și corpului, putându-se astfel mai ușor uni cu Dumnezeu.
Alții spuneau că desăvârșirea constă în disprețul tuturor celor pământești. (...)
S-au mai spus și alte păreri și în acest mod prin diferite virtuți credeau ei că se poate pregăti apropierea mai ușoară de Dumnezeu. După ce s-a consumat astfel în schimburi de păreri cea mai mare parte din timpul nopții, a luat cuvântul fericitul Antonie:
"Toate pe care le-ați spus sunt necesare celor însetați de Dumnezeu și dornici să ajungă la El. Dar experiența și insuccesul multora în practicarea acestora nu ne permit să le considerăm ca mijloace principale. (...) Chiar dacă există din belșug virtuțile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a le slăbi puterea celorlalte. Singura cauză a nereușitei lor este faptul că, neformați îndeajuns de către cei mai bătrâni decât ei, nu și-au putut însuși spiritul dreptei judecăți care, ferindu-l de extremități, îl învață pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, și nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuților, adică din exces de zel și din trufie deșartă să depășească măsura dreptei credințe, dar nici să alunece la stânga viciilor prin delăsare și neglijență, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situația contrară, aceea a lenevirii sufletului.
Dreapta judecată este ochiul și luminătorul corpului.”
Imi permit sa adaug aici o amintire personala.
La vremea adolescentei, sotul meu a avut, ca toti tinerii, un foarte bun prieten. Acesta era fiul unui medic eminent, ajuns insa, ca toti intelectualii Romaniei de atunci, in dizgratie politica!
Tanarul a decis sa mearga la Cluj, sa urmeze medicina, in timp ce sotul meu a plecat la Iasi, unde era student fratele sau mai mare... Despartirea de prietenul sau a fost foarte grea.
Tineretea are insa darul de a regasi prietenia in tot locul, disponibilitatea fiind la cote maxime!
Totusi primul an de facultate e dificil; mai ales pentru cei nevoiti sa plece de acasa. Ei doi, si-au pastrat legatura scriindu-si aproape saptamanal.
Desigur, fiecare a innodat noi prietenii, studentia avand, chiar si in vremuri grele, farmecul ei unic!
Prietenul medicinist s-a indragostit.
Nimic neobisnuit. Doar ca de aceeasi fata s-a indragostit si noul sau prieten, cu care impartea si pasiunea pentru medicina si caminul in care locuiau si... aceeasi pasiune amoroasa, usor exagerata!
In scrisorile catre sotul meu, tonul era unul romanesc, vecin cu romanele de capa si spada!
In nebunia tineretii cei doi au decis sa aleaga moara amandoi!
Au pregatit o otrava si s-au decis sa o ia in aceeasi seara, la aceeasi ora...
Dintre cei doi prietenul sotului meu a fost cel care a murit!
Celalalt, care a devenit un medic foarte cunoscut in Romania, unul dintre primii care a imbinat medicina alopata cu cea alternativa, a avut un moment de luciditate si a decis sa nu duca pana la capat "pactul" lor nebunesc!
Evident, fata pentru care a fost tragedii ... si-a vazut de ale ei.
Drama aceasta insa a facut ca sotul meu sa primeasca prima lectie de viata!
La inmormantare, tatal indurerat, s-a apropiat de sotul meu, pentru care moartea devene intaia oara o realitate, i-a pus mana pe umar si
i-a spus: "In viata ta, baiete, sa ai grija sa mergi totdeauna pe calea de mijloc, pe drumul batatorit - nici pe coama lui, nici in sant! Poate nu vei fi celebru, dar vei trai cum se cuvine!"
Cuvintele acestea au fost lumina drumului vietii sotului meu care s-a ferit si de onoruri si de caderi, si, poate de aceea, a si fost o persoana asa de speciala, un om atat de bun!
Numele de botez poarta in el ceva mistic, daca este al unui sfant!
Povestea si Cuvantul de mai sus cred ca nu vi se par nici voua coincidente!
Multe si misterioase sunt caile Domnului!
El ne trimite toate invataturile de care avem nevoie. Numai sa avem ochi sa le vedem si urechi sa le auzim!
Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu