IRINA. PACEA SI FRUMUSETEA UNITE IN CREDINTA IN HRISTOS

În ziua de 5 mai, în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe ­este însemnată şi pomenirea Sfintei Mari Muceniţe Irina. 
Numele acestei sfinte a adus, peste veacuri,  Bi­sericii lui Hristos, cu pilda mărturisirii de credinţă, frumuseţea şi parfumul duhovnicesc al „păcii”.

Despre viata Sfintei Mari Muceniţe Irina, care a trait în secolul al 4-lea, se stie că tatăl ei, nobilul rege persan Licinius, şi mama ei,  Licinia, au numit-o la nasterea sa, Penelope, în cinstea zeiţei cu acelaşi nume, pe care părinţii ei o cinsteau, păgâni fiind. 
Sinaxarul ne spune că era foarte frumoasă şi luminată la minte.

Luând aminte de răspândirea rapidă a creştinismului printre păgâni, Licinius a dat poruncă ca fiica sa să fie izolată într-un turn, unde i-au adus toate cele de trebuinţă pentru trup şi pentru minte. Au tocmit astfel un învăţător foarte iscusit, pe nume Apelian, de la care sfânta urma să înveţe tainele înţelepciunii. Bătrânul învăţător era însă creştin şi, pe lângă învăţăturile rânduite fecioarei, îi povestea adesea despre Mântuitorul Hristos, despre Învierea Sa din morţi şi despre credinţa creştinilor.

La vârsta de 12 ani, părinţii au căutat să o căsătorească. Din locul cel mai înalt al turnului ei, fecioara a primit semn de la Dumnezeu. Mai întâi, un porumbel a venit la dânsa purtând o ramură de măslin, apoi un vultur i-a adus o cunună minunată din diferite flori şi mai apoi un corb a lăsat în acelaşi loc un şarpe mic. 

Avându-i alături pe învăţătorul Apelian şi pe bătrâna Caria, care o îngrijeau, fecioara s-a minunat de toate acestea şi a cerut de la ei lămurire. După cum aflăm din sinaxarul zilei, înţeleptul dascăl a văzut înainte aşezat semnul lui Dumnezeu şi i-a spus fecioarei:
 „Să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească, iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la Împăratul Hristos în cereasca Lui Împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta mâhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul Cel mare, Care stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-I fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”. 
A doua zi a venit la turn împăratul, tatăl fetei, pentru a o pregăti de nuntă. Fecioara l-a ­rugat să o mai îngăduie „şapte zile” de gândire, după care i-a promis că îi va da un răspuns. Licinius a îngăduit şi a mers înapoi în cetate.

De îndată, fecioara a mers înaintea statuilor idoleşti, a cerut semn, însă n-a aflat decât tăcere. S-a întors mai apoi către răsărit şi s-a rugat la Dumnezeu. Peste noapte, îngerul i-a apărut în vis şi i-a zis:

„Penelope, de acum te vei numi Irina şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face”. 

Inima tinerei s-a aprins de îndată şi a primit în ea sămânţa Duhului Sfânt, fiind botezată de preotul Timotei în numele Treimii, primind numele Irina. De îndată, statuile idoleşti s-au sfărâmat şi au căzut la pământ.

După şapte zile, când părinţii ei au venit din nou la turn, Irina i-a refuzat şi a mărturisit credinţa ei în Mântuitorul Hristos. Întunecat de furie, Licinius a luat-o pe Irina, a legat-o şi a poruncit să fie călcată în picioare de caii sălbatici, care însă au rămas nemişcaţi. 
Mai mult, unul dintre ei s-a repezit, i-a smuls mâna lui Licinius şi l-a zdrobit sub copitele sale, lăsându-l aproape mort. La rugăciunea sfintei, părintele ei s-a ridicat nevătămat. Cei care au văzut minunea erau peste 3.000, cu toţii crezând în Dumnezeu şi primind Botezul. Părinţii fecioarei au lăsat toate bogăţiile pământeşti şi, renunţând la toate rangurile administrative, şi-au închinat viaţa slujirii lui Hristos. Irina s-a lipit de învăţătorul ei şi a stăruit în învăţăturile cele sfinte.

Pentru credinţa mărturisită înaintea tuturor, ea a suferit nenumărate chinuri şi cazne de la cârmuitori: a fost aruncată într-o groapă cu şerpi, a fost închisă în trei boi de bronz şi aşezată pe jăratec încins.

La anul 330, regele persecutor Sapor al II-lea, aflând de minunile pe care le făcea, a dat poruncă ca fecioara să fie închisă şi decapitată. „Dumnezeu a trimis un înger care a înviat-o, iar ea a mers până în cetatea Mesembria. Văzând că fecioara este încă în viaţă, stăpânitorul locului s-a botezat şi el, împreună cu mulţi dintre supuşii săi.”

Despre sfârşitul ei pământesc există mai multe variante hagiografice. Una menţionează  că, la marginea cetăţii Efes, sfânta muceniţă, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, a intrat singură într-un mormânt nou, cerându-le celor care erau împreună cu dânsa să acopere intrarea cu o lespede. 

Moaște ale Sfintei Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la Biserica „Sfântul Vasile” din St. Louis, Missouri.


EVANGHELIA ZILEI

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu? Iisus a răspuns și le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe Care El L-a trimis. Deci I-au zis: Dar ce minune faci Tu, ca să vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinții noștri au mâncat mană în pustie, precum este scris: «Pâine din cer le-a dat lor să mănânce». Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă:  
Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer Pâinea cea adevărată. Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea care Se coboară din cer și care dă viață lumii.” Ioan 6, 27–33

Evanghelistul Ioan exprima mesajul Mantuitorului intr-un mod aparte, mesajul trecand dincolo de cuvantul in sine.
Sf. ev. Ioan cauta mereu cele ascunse, simbolistica fiecarei vorbe fiind o caracteristica a Evangheliei atribuite lui. 

Nu este insa vorba de atractia pentru metafore ci doar de rasamentul desavarsit fata de Iisus, care El Insusi Si-a transmis adesea mesajele in mod criptat, folosind metafora.

Caci iata, El frange painea pe care o numeste "Trupul Meu" si intinde paharul in care este vin si il numeste "Sangele Meu"!

Nimic nu este asadar ce pare a fi! 

Domnul poate face  insa ca painea si vinul indoit cu apa calda, sa fie Insusi El, Iisus Om, carne si sange cald! 

Transformarea asta tine de credinta fiecaruia, de felul in care crede fiecare din noi în Acela pe Care Dumnezeu Tatal L-a trimis!

Pentru cel care nu crede in Sfintele Taine painea si vinul nu se vor transforma niciodata in trupul si sangele lui Hristos!

Cel care nu crede ca in Sfantul Potir este Insusi Hristos se va imbolnavi caci pentru el Hristos nu S-a dat! 

Cel ce ni se da in Potir o face spre a ne hrani sufletele spre viata vesnica! Căci Pâinea lui Dumnezeu este cea care Se coboară din cer și care dă viață lumii.

Iata ce ne spune Sf Ambrozie al Milanului:

"Domnul Iisus Însuși strigă: Acesta este trupul Meu; 

înainte de binecuvântarea cuvintelor dumnezeiești, altfel se numește pâinea, dar după sfințire devine trup. 

El Însuși îl numește sângele Său; înainte de sfințire ți se spune altfel, dar după sfințire se preface în sânge. Și tu spui: Amin, adică Adevărat este! 

Ceea ce spune gura să mărturisească cugetul lăuntric; ceea ce spune cuvântul, să o simtă inima. Așadar, Hristos hrănește Biserica Sa cu aceste Taine, prin care se întărește substanța sufletului...” 
Amin