De Sf SPIRIDON o poveste despre... CONU SPIRU

Biserica il cinsteste azi pe Sf SPIRIDON, sfantul caruia i l-am dat in grija sa pe fiul meu! 

Sfinte Spiridoane, roaga-te pentru noi toti, pacatosii!

Nimic nu este intamplator... 

Traim printre oameni, langa oameni si drumurile noastre, ale tuturor, ni se incruciseaza inevitabil.

Venim, plecam... ne oprim, vorbim, iubim, uram, zambim ori plangem, traim, murim...

Fiecare persoana cu care ne intalnim in viata asta ne lasa ceva, unii mai mult, altii mai putin, imbogatindu-ne ori saracindu-ne, modelandu-ne oricum, precum apa modeleaza pietrele raului iar vantul si ploile crestele muntilor.

Pana la capatul drumului dam si primim, luam si lasam.
De plecat... plecam lasand oase goale, devenind doar un suflet, acel suflet in care am pus cele traite si pe care ni l-am asumat, fiecare dupa putinta si vointa!

Ne incearca poate uneori fie sentimente de automultumire, fie de neimplinire.

Toti suntem de fapt doar rodul unor intalniri, faste sau nefaste, plamada oamenilor langa care am trait, pe langa care am trecut, de la care am invatat, pe care i-am admirat sau nu, pe care i-am indragit sau nu... oameni cu care vietile noastre au intrat in contact, fie si printr-o privire, intr-o secunda, la un moment dat!
Si, gandind la acest adevar, intelegem de ce iubirea e porunca!

Eu sunt constienta de sansa de a fi avut astfel de intalniri, ca fara cei despre care tot povestesc, oameni aflati pe calea amintirilor mele ca puncte de referinta, as fi fost cu siguranta azi absolut altcineva...

Si le sunt datoare macar cu o ruga !

Pentru ca maine este sarbatoarea Sfantului Spiridon, un sfant pe care, tainic, l-am ales protectorul fiului meu, ma gandesc sa re-public povestea unui om care a aparut in viata mea in momentul in care tocmai deschideam ochii spre lume!


CONU SPIRU

Cred ca aveam vreo 12 ani.

Pe atunci mama mea lucra intr-o scoala postliceala aflata sub protectoratul Ministerului de Finante din acea epoca.

Era inceput de primavara si ministerul organiza, pentru salariati, o excursie in nordul Moldovei.
Cu o seara inainte am aflat ca urma sa merg si eu si nu va imaginati cat de incantata am fost!
Sa fac o astfel de excursie era pentru mine mai mult decat puteam sa visez, ceva minunat, unic, caci pana atunci nu ma deplasasem inca pe o distanta mai mare de 100 de km!

Cand am ajuns la locul de intalnire, cu toata stradania mea de a parea nepasatoare, se vedea nelinistea care nu ma lasase sa dorm toata noaptea.

Dimineata era rece si cerul cenusiu nu promitea o vreme prea frumoasa, insa asta nu ma interesa absolut deloc. Eram mult prea incantata de deplasarea in sine pentru a ma opri la prognoza meteo.

Cu acel prilej l-am cunoscut.

"Conu" Spiru (Spiridon pe numele lui) era un domn bine care, desi la varsta pensiei, mai lucra inca. El era pe atunci director administrativ si seful mamei mele.

In ziua aceea, cu un zambet sincer care ii lumina fata si ii dezvelea dintii inca frumosi, isi atinti privirea-i patrunzatoare asupra mea.

- Daca te vei uita la cer, mi-a soptit el, ca si cand urma sa-mi incredinteze o mare taina, o sa ia si el din albastrul ochilor tai si se va insenina imediat... Vom avea un timp minunat! Ai sa vezi! Crede-ma!
Si hohoti de ras.

I-am zambit cu sfiala, simtind undeva, in adancul meu, ca omul acela, cu ochi vii de culoarea maslinei verzi, care se uita la mine precum o facea bunicul, avea sa insemne ceva important in viata mea. Si am simtit bine!

Cerul chiar s-a inseninat si multa vreme am crezut sincer ca, daca ai ochi albastri, poti alunga norii!

Am fost atat de extaziata atunci de aventura in sine incat putine amanunte legate de excursie au mai ramas in memoria mea. Nu am uitat insa popasul facut la Cetatea Neamtului, unde conu Spiru m-a intrebat:

- Stii poezia lui Bolintineanu, Mama lui Stefan?
- Stiu, am raspuns eu, incantata ca eram bagata in seama.
- Atunci, hai, recita-ne-o aici, sa ne bucuram cu totii.

M-am urcat pe o mica movila, in fata cetatii, si am inceput sa recit. Peisajul era minunat. Pasari zburau peste rapele abrupte, cerul era de un albastru pur, tivit pe alocuri de culorile stranii ale apusului soarelui ce-si cauta tihna chiar dupa acel deal! Lumina rosiatica aurea crestele ruinelor cetatii, sporindu-le misterul inaintea noptii.
Vantul aducea freamatul codrilor pana la urechile noastre si, in admosfera aceea idilica... toti ma priveau pe mine, o fetita neinsemnata. 

Era pentru prima oara cand mi se parea ca fac ceva special! 

Si acela a fost micul meu moment de glorie!

Excursia aceea avea insa sa-mi aduca altceva, mult mai de pret decat gloria efemera a unei recitari in aer liber. Caci de atunci am avut un mentor, un indrumator, un model de viata.

Conu Spiru era o gradina de om! Cand i-am auzit intaia oara hohotele de ras, m-am uitat in ochii lui plini de viata si m-am lasat convinsa de incurajarile lui, nu stiam ca facusem cunostinta cu cel mai optimist dintre oamenii fara noroc!

Caci Dl Spirache sau Conu Spiru, a avut totul ca sa reuseasca doar ca... nu a avut noroc !
Poate ca au existat mereu, dar in secolul trecut multi au suferit pentru ca s-au nascut unde nu trebuia, cand nu trebuia! Si el a fost unul dintre acestia.

Provenit dintr-o familie de intelectuali, era al doilea fiu din cei trei cu care tatal sau, magistrat de renume, se mandrea. Fratele cel mare s-a facut inginer constructor, el a facut dreptul si filozofia, iar mezinul... nu a mai apucat sa faca nimic caci a murit de o pneumonie galopanta... la nici 18 ani!
Mama, fragilizata dupa moartea mezinului, s-a stins si ea la scurt timp dupa aceea.

Dar viata te fura in anii tineretii si nu te lasa sa te prabusesti cu usurinta... Oricum, pe Spiru nu l-a demobilizat nimic!
El era tanar, frumos (semana cu Jean Marais!) inteligent si de un optimism molipsitor.

Mediul intelectual bucurestean era, inainte de al II.lea razboi, de o aleasa calitate, asa ca mintea si spiritul i-au fost bine echipate.
Prieteniile pretioase legate atunci, profesorii, dupa care mergea la cursuri facultative, aveau insa sa il coste mai tarziu libertatea...

Razboiul a venit si a ravasit tot!
Spiru a fost mai intai concentrat, apoi ranit. Nu a apucat bine sa-si revina ca... au venit rusii pe tancuri si acest eveniment i-a rapit inevitabil ceva din bucuria imensa de a-si fi gasit tocmai atunci perechea, femeia vietii lui.

Louise era o fermecatoare frantuzoaica, nascuta la Paris si venita cu familia in Romania, unde tatal ei se ocupa de o firma franceza de produse chimice.

Cu felul lui exuberant, Spiru a inebunit-o pur si simplu si s-au casatorit la repezeala, de parca ar fi fost doi copii fugiti de acasa! Oricum nimic nu mai era din ce fusese odinioara si tot ce tinea de vechile obiceiuri, asa-zis burgheze, devenise condamnabil.

Si inca nu a fost asa de rau, cu toata saracia si rumorile de atunci, pana in '48, cand au inceput persecutiile.
Imobilul familiei a fost nationalizat, domnul magistrat si fiii sai au fost arestati iar biata frantuzoaica a ajuns sa locuiasca, impreuna cu cumnata ei, in camerele de serviciu de la mansarda casei, asteptandu-si sotul.

Dupa 6 ani de inchisoare, Spiru s-a reintors acasa, ca un caine jigarit dar cu acelas zambet pe fata, de parca fusese
plecat pana la tutungerie, in coltul strazii, sa-si cumpare tigari!

Si totusi... cine il cunostea bine putea sa observe o unda de tristete in privirea lui verde. Si asta pentru starea in care o regasise pe femeia lui draga. 

Caci Louise, desi isi ducea cu demnitare si fara sa se planga noua ei viata, era din zi in zi mai slaba si mai trista.

"Nu-i nimic, nu te nelinisti, ne vom descurca!" ii zise el Louisei. Si a inceput prin... a descarca si sorta cartofi in Gara de Nord!
Abia dupa niste ani si multe munci necalificate a reusit sa devina sef de personal intr-o uzina.

Slalomul asta printre nevoi l-a facut mereu cu zambetul pe buze, bucurandu-se de viata, asa stalcita cum era ea!

Louise insa nu era deloc bine.
Dupa arestarea lui Spiru pierduse o sarcina mult asteptata. Apoi tatal ei murise iar ea se vazu nevoita sa-si aduca mama in camera din podul unde locuiau.
Despre cum s-a descurcat... nu a povestit insa niciodata!
Necazurile si lipsurile o macinasera indeajuns incat sa fie vizibil ca suferea, totul pe un fond de fragilitate ce tinea de firea ei.

Dupa excursia in care m-am simtit vedeta, Conu Spiru ne-a invitat la ei intr-o dupa-amiaza, sa servim un ceai impreuna.

Imobilul in care locuiau, odinioara casa familiei, era situat in strada Stirbei Voda, aproape de iesirea din Parcul Cismigiu si vis-a-vis de Conservator.

Mama spunea ca, dupa ce si-a terminat studiile, fratele lui cel mare renovase casa parinteasca dupa proiectele proprii, aducandu-i o tusa plina de sarm, impodobind ferestrele cu balcoane din fier forjat si adaugand inca un etaj, inaltand
podul casei si transformandu-l in mansarda locuibila, dupa moda frantuzeasca a camerelor de bona.

Cine si-ar fi inchipuit atunci ca vor ajunge sa locuiasca toti tocmai in acea mansarda?!

Socotind dupa numarul cutiilor postale, era evident ca imobilul era plin de chiriasi.
Poarta din fier forjat, altadata o mandrete, acum ruginita si fara maner, era deschisa.
Am ocolit usa principala pentru a ajunge la intrarea de serviciu.

Am urcat pe o scara ingusta, in forma de spirala, pana la ultimul nivel. Mama a sunat si in usa au aparut amandoi, Conu Spiru si madame Louise, fericiti nevoie mare.

Holul era de latimea usii si dintr-o privire am observat ca in lungimea lui erau amenajate o minuscula bucatarie si, in continuarea ei, o mica baie, toate despartite prin niste draperii.

Camera ar fi fost destul de spatioasa insa era impartita in doua de un glasswand.

Graseind ceva mai mult decat obisnuit, madame imi vorbi privindu-ma fix in ochi si bucurandu-se vizibil sa ma cunoasca.

Ne-am asezat pe fotoliile mari imbracate in brocard inflorat.
Imi placea acolo. Peretii erau tapetati cu rafturi incarcate de carti in fata carora erau frumos randuite rame cu fotografii, din care razbatea bucuria lui de a fi cu ea!

Dincolo de peretele cu usi de sticla, statea, lungita in pat, madame Nicole, mama Louisei.
Ne-a salutat politicos, spunandu-ne in franceza ca este racita, si, scuzandu-se, s-a intors cu fata spre perete, pierzandu-se
in asternutul din care nu se mai zari decat boneta alba cu volane, cum nu mai vazusem pana atunci.

Scopul invitatie nu era insa o simpla conversatie la ceai. 

Conu Siru  a propus sa fac lectii de franceza cu madame Louise, mai exact sa vin si sa stau pur si simplu cu ea de vorba... Si asta pentru o suma rusinos de mica.
In fond, tot ce dorea el era sa aduc un pic de prospetime si de divertisment in casa lor, unde tristetea isi cam facuse cuib, si sa-i abat un pic gandurile negre ale Louisei lui !

Micuta si delicata, madame Louise avea un sic nebun, fiind un gen de femeie cum eu nu mai cunoscusem.
Coafura carée, de sub care i se zareau clipsurile cu perle mari, ii imbraca armonios ovalul fetei de un alb sidefiu.
Sprancenele, gen Greta Garbo, ii conturau ochii negri, imensi, cu gene lungi, iar rujul, perfect intins pe buzele-i
carnoase, ii punea in evidenta o dantura superba.
Purta cu gratie in jurul gatului o mica esarfa si gesticula intr-un anume fel, degelele ei fine, lungi, cu unghii rotunjite, atragandu-ti privirea.

Si, timp de 5 ani de zile aveam sa vin in aceasta casa, de 3 ori pe saptamana, pentru conversatii in franceza.
Am avut astfel prilejul sa cunosc, pentru prima data in viata mea, niste persoane provenite din alta cultura, dar si sa vad ce inseamna sa fii bolnav de tristete.

Madame Louise m-a invatat multe din cele pe care le stiu azi despre Franta. Ea mi-a vorbit intaia data despre Paris si felul nonsalant al locuitorilor lui, despre Loire si castele ei , despre Marea Mediterana si frumoasa Provence... despre Ludovic al XIV.lea, Versailles si Madame de Maintenon, despre Pompadour, Marie-Antoinette, Robespierre si ghilotina... Povestea cu nostalgie, cu nostalgia dureroasa a persoanei care stie ca numai memoria o mai poate tine legata de locurile de bastina.

Mama ei, madame Nicole, avea pe noptiera de langa pat o cutie de ceai, din metal, pictata in culori sinilii, legata cu o panglica ce amintea de tricolorul Frantei, in care tinea pamant "de acasa", din Luberonul ei natal.
Mi-a aratat-o facandu-ma sa inteleg ca era ceva de mare pret!

Cand plecam de acolo era ca si cum ieseam dintr-o poveste, din alta lume...

Intr-una din zile, am gasit-o pe madame Louise plangand, asezata pe capacul toaletei. Am intrebat-o de ce plange; A dat din umeri si a continuat sa planga, facand abstractie de prezenta mea.

Dupa vreo jumatate de ora, vazand ca nu se linisteste, i-am telefonat mamei mele, la serviciu, si i-am spus.
Imediat Conu Spiru a venit, ravasit, cu parul valvoi si ochii speriati, cautand spre ea cu teama...

Nimeni si nimic nu i-a putu insa seca lacrimile doamnei!
A venit si un medic si asa am inteles ca accesele de plans durau si cateva saptamani, urmate fiind de perioade in care era ca un fluturas, vesela si plina de chef de viata, ca acea stare era de fapt o boala...

Astazi i se spune tulburare bipolara, atunci insa toate starile astea se numeau sindrom depresiv anxios ... fiind ceva fara putinta de a fi tinut sub control - in afara tranchilizantelor care obnubilau complet persoanele suferinde.

Conu Spiru m-a intrebat daca imi era frica de ea.
Nu, nu imi era frica deloc doar ca imi era teribil de mila de ea!
Si am continuat sa vin si in perioadele ei de criza.

Bunica avea teoria ei: spunea ca e asa fiindca l-a pierdut pe Dumnezeu. Ii plangea insa de mila si se ruga pentru ea.
Cand mergeam acolo, imi punea in sacosa cate ceva - fie gogosi, fie cate o placinta ori turte proaspete.
Plecam  plina de zel, stiind ca am o treaba importanta: sa o fac pe madame Louise sa nu mai planga.

Ea... nu vorbea nimic atunci. Statea pe capacul toaletei si plangea. Eu insa, din camera doamnei Nicole, ii povesteam vrute si nevrute in romaneste, desigur. Nu am reusit insa prea des sa-i sec lacrimile.

Dupa cateva saptamani de plans si nemancare, redevenea cea dinainte. Ma primea, plina de bucurie, si nu uita niciodata sa se scuze pentru momentele ei lacrimogene si sa imi multumeasca ca nu o evitam!

El obisnuia sa mai treaca pe acasa in timpul zilei, in ideea de a o asigura pe ea ca nu e singura. Si atunci cand venea se umplea casa!

Cate nu m-a invatat, cate nu mi-a spus conu Spiru...

M-a invatat ce si cum sa citesc, cum sa-mi fac fise cand merg la biblioteca. Cu el mi-am facut dealtfel prima mea legitimatie, la Bibioteca Pedagogica, care era aproape de casa lor, langa Cismigiu. Ma punea sa-mi spun impresiile dupa lectura si era mereu interesat, admirativ si extrem de fericit sa ma asculte. Mi-a spus pana si cum sa-mi prind parul, de cate ori trebuie sa merg la dentist si ca tocurile inalte le fac pe femei mai frumoase ...
A venit la toate serbarile mele de sfarsit de an, la toate spectacolele in care eu aveam cate un rol... impreuna cu sotia lui sau singur, atunci cand ea era... trista!

Asa am crescut eu printre necazul si bucuriile lor.

Intr-o seara de octombrie, madam Nicole s-a stins din viata. Au inmormantat-o la cimitirul Bellu, punandu-i in sicriu si cutia de tabla legata cu panglica tricolora, in care era un pumn din pamantul Frantei ei dragi, pe care nu a mai putut-o revedea...

Louise a fost surprinzator de bine vreo doua saptamani dupa moartea mamei sale.

Intr-o dimineata, dupa ce el a plecat sa cumpere jurnalul, Louise a deschis larg fereastra si ... s-a aruncat in gol!

Conu Spiru a ramas singur, in podul casei parintesti, traind inca vreo cativa ani, inconjurat de amintiri, de fotografiile ei si de cartile lui...
De-l vedeai pe strada, puteai crede ca e cel mai fericit om din lume. Cu aliura lui de pictor din Montmartre si zambet de actor de cinema, te privea direct in ochi, mereu senin, si te asculta cu o asa atentie incat erai sigur ca alta treaba nici nu are si ca povestea ta o socotea interesanta!
Radea in hohote si parea ca nimic nu-l atinge.
Cunoscutii insa stiau cat il durea pierderea femeii lui, cat se simtea de vinovat pentru viata plina de socuri pe care o traisera care o ranise intr-atat, sfarsind prin a o ucide, si cat regreta faptul de a nu fi reusit sa-i dea si ei ceva din optimismul lui debordant!
Era ca si cum, prin unirea cu ea, el devenise purtatorul acelui "joie de vivre" frantuzesc pe care ea, in mod bizar, il pierduse!

Cu siguranta Conu Spiru si madame Louise au fost un tot facut din doua jumatati perfect egale: una vesela si alta trista... purtand intre ele o iubire netraita pe cat ar fi trebuit!

Ii port recunostinta acestui om, care mi-a deschis, cu caldura de bunic, niste ferestre spre lume , invatandu-ma cum si ce sa privesc prin ele,  ajutandu-ma sa inteleg lucruri pe care, fara el, poate ca nu le-as fi stiut niciodata!

Un gand pios!

Sèvres, 11 Decembrie, 2018