Că cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Pentru ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi.
Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie și îl roagă să facă pace. Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. Bună este sarea, dar dacă și sarea se va strica, cu ce va fi dreasă? Nici în pământ, nici în gunoi nu este de folos, ci o aruncă afară. Cine are urechi de auzit să audă.” LUCA 14, 25-35
Toti visam sa fim iubiti si fiecare crede in sinea lui ca stie totul despre iubire. Iubirile noastre sunt insa extrem de diverse, chiar deviante uneori! Iata de ce nu e deloc simplu sa intelegem cum, pe cine sau ce iubim.
NOI EXISTAM GRATIE IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne iubeste neconditionat, in pofida celor rele de care suntem capabili si pe care le si facem! Iubirea Lui nu este masurata, nu o primim la schimb! E daruita!
Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu. Cuvinte grele!
Este de-a dreptul destabilizatorare aceata fraza!
Daca Dumnezeu este iubire, am putea sa ne intrebam de ce trebuie sa uram ca sa fim demni de Hristos?
Am mai spus, in repetate randuri, ca limbile moderne nu au delimitari lingvistice privind semantica lui a iubi, iubirea - asa cum greaca veche avea, fiind o limba foarte precisa !
Am mai spus, in repetate randuri, ca limbile moderne nu au delimitari lingvistice privind semantica lui a iubi, iubirea - asa cum greaca veche avea, fiind o limba foarte precisa !
Pentru a defini iubirea, cuvintele grecesti au un sens exact si diferentiat, ceea ce face sa existe o adevarata ierarhie a iubirii.
Nu ne iubim parintii ca si partenerii de viata, nici asa cum ne iubim copiii si nici ca pe vecini! Iubim, dar diferit!
Porunca fundamentală, intaia, este să iubești!
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10,27).
Iata insa ca ni se mai spune ca... „cine nu urăște pe tatăl, pe mama” nu e demn de Hristos!
Iata insa ca ni se mai spune ca... „cine nu urăște pe tatăl, pe mama” nu e demn de Hristos!
Asta insa nu înseamnă deloc sa urasti ci inseamna sa-L iubesti pe Dumnezeu dincolo de toate, inainte de oricine si de orice, cu toată inima de care esti capabil!
Am putea spune ca fraza de mai sus este varianta "apofatica" a poruncii pozitive de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima!
Caci, dacă Il iubesc pe Dumnezeu din toată inima mea, devin si eu asemenea Lui, care iubeste neconditionat si absolut, și, fiind asemenea, voi si putea iubi cum iubeste El, adica pe toti și, mai ales, pe alții!
Așadar, eu trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice, chiar mai presus de toate iubirile mele - pure, familiale, de sange, interesate sau nu!
Pentru ca... Dumnezeu nu poate fi, in ierarhia iubirii, pe locul al II-lea !
Dacă--l iubesc pe copilul meu inaintea lui Dumnezeu, facand din el lumea si viata mea, nu fac decat sa-l impiedic sa-si traiasca viata proprie, sa-l transform intr-un idol!
Dacă--l iubesc pe copilul meu inaintea lui Dumnezeu, facand din el lumea si viata mea, nu fac decat sa-l impiedic sa-si traiasca viata proprie, sa-l transform intr-un idol!
„A urî pe tata și pe mama” înseamnă si a nu avea tată și mamă, pentru ca, dealtfel, conform realitatii divine, Dumnezeu este si Tată și Mama pentru fiecare fiinta!
Pe El trebuie sa Il iubesc cu toată inima mea și abia apoi, desigur, sa îi iubesc și pe părinții mei si pe rudele mele, dar nu pentru că ei sunt totul, absolutul meu… pentru ca ei nici nu pot fi absolutul!
Daca acestia ar fi totul pentru mine... ar insemna ca ceva este nefiresc, anormal, devianat, sufocant, si o astfel de iubire este o subjugare, un atentat la libertatea individuala cu care Dumnezeu ne-a inzestrat pe toti!
Daca nu suntem in stare sa-L iubim pe Dumnezeu, toți suntem orfani, inclusiv părinții nostri, si nu știm nici de unde venim și nici încotro mergem, nici ce rost avem in aceasta lume!
Tatăl și mama, mai devreme sau mai târziu ne părăsesc - toti ne parasesc intr-unanume fel!!
Cand am mai scris despre acest subiect, am primit diverse comentari, ca de ex. :" doar sentimentul mamei fata de copilul sau este iubire desavarsita!"
Cu riscul de a soca, evanghelia de astazi tocmai ne arata ca NU este asa!
Iubirea omeneasca e sortita uzurii si asta, mai intai, din pricina
schimbarilor - ne indepartam fizic si implicit sentimental, ne certam, ajungem sa ne uram chiar, dincolo de cea mai mare iubire - timpul,
spatiul si moartea, care ne domina si se aseaza intre noi, au darul de a perima si cele mai mari si tumultoase iubiri; trairile noastre se domolesc, iubirea noastra se transforma, daca nu neaparat in ostilitate, in tandrete si melancolie !
Moartea celor pe care-i iubim, chiar daca ne doboara cand ne confruntam cu ea, ajunge, in timp, sa atenueze sentimentul de iubire, caci noi, oamenii, iubim ceea ce este viu si ne mangaiem apoi cu nostalgia iubirii, multumindu-ne cu amintirea tandra pe care continuam sa o purtam celor care nu mai sunt in lume cu noi!
Si se cunosc, din nefericire, multe exemple de rupturi grave si definitive chiar si intre parinti si copii! QED!
Moartea este cea care tempereaza orice traire sentimentala, fie ea oricat de mare ar fi.
Cine a pierdut o fiinta draga stie ca, ultima speranta in alinarea durerii a fost, este si ramane... Dumnezeu! Ma si intreb cum fac fata, in astfel de situatii, cei care nu au credinta!
Exista deci o ierarhie a iubirii si pe locul cel de sus, sta Dumnezeu!
Devalmasia sentimentala, adusa de confuzia trairilor noastre, nu face decat sa ne tulbure mintea si sufletele, impingandu-ne spre un dramatic esec sentimental, spre deznadejde, spre o iminenta deraiere de la randuiala firii.
Intelegand asta invatam sa iubim cum se cuvine, dand fiecaruia ce se cade din sufletul nostru, acele sentimente corespunzatoare!
Iubirea desavarsita trebuie sa fie scopul vietii noastre lumesti, idealul nostru! La acest tip de iubire trebuie insa sa aspiram doar in raport cu Dumnezeu.
Iubind un om, sau orice altceva, mai mult decat pe Dumnezeu, fie chiar si pe copilul tau, este idolatrie, ceva destabilizator!
Deceptia insoteste nemijlocit viata, sentimentele de dragoste interumane - cu atat mai mult cu cat ne investim, iubind mai omeneste!
Singurul care nu deceptioneaza este Dumnezeu!
Chiar daca, in focul revoltei interioare, nu vrem sa admitem, aceasta realitate, adevarul ni se reveleaza pas cu pas!
Acesta este mesajul Mantuitorului!
Sa-L iubim pe El mai presus de fiinta noastra, mai presus de orice!
Poate fi un demers dificil dar nu si imposibil!
Apostolii lui Iisus, ucenicii Lui, aveau de urmat o cale dificila, muceniceasca, sacrificiul propriilor vieti fiind finalul lor lumesc,
dovada a iubirii supreme, pentru care au fost capabili sa se lepede de toate, pana si de sinele lor!
Ca sa poti sa accepti moartea in chinuri pentru a-ti dovedi devotamentul, trebuie sa nu te lege de lume nimic in afara acestei iubiri. Ca sa ajungi la acest fel de iubire e nevoie de un maxim discernamant, de intelegerea, de convingerea deplina a naturii desavarsite a Celui iubit, care nu are egal si merita jertfelnicie!
Ca sa poti sa accepti moartea in chinuri pentru a-ti dovedi devotamentul, trebuie sa nu te lege de lume nimic in afara acestei iubiri. Ca sa ajungi la acest fel de iubire e nevoie de un maxim discernamant, de intelegerea, de convingerea deplina a naturii desavarsite a Celui iubit, care nu are egal si merita jertfelnicie!
El este Cel care te primeste in vesnicie si iti asigura desavarsirea!
Peste asta nu exista nimic!
Pentru Dumnezeu iubirea este vesnica precum El vesnic este!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu