CRUCEA LUI HRISTOS - MAREA DECLARATIE DE DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU

Zis-a Domnul: Oricine ­voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 

Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde ­sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea ­până ce nu vor vedea ­Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.  Marcu 8, 34-38 și 9, 1

Cu Evanghelia acestei Duminici, incheiem zilele liturgice inchinate  Sfintei Cruci!

Textul este un indem la a ne asuma cele ale vietii si a inceta sa ne tot focalizam pe propria noastra persoana! 

Pentru că, trebuie sa recunoastem, ne gândim mereu la noi înșine,  - fie că ne merge bine, fie ca ne merge rău, fie ca auzim experienta cuiva ori asistam la vreun eveniment oarecare! 

Un om ne spune păsul iar noi... ne bagam repede in fata! Expresii de tipul "mie-mi spui?", "dar eu, ce sa mai zic?!" revin neincetat! Asta pentru ca persoana noastra este mereu in centrul atenției!

Predica aceasa a fost rostita de Iisus dupa ce Petru, infierbantat de propria-i declaratie,  afland ca Acesta va avea de patimit si ca va muri...  si-a permis sa-L "dojeneasca pe Cel pe care tocmai Il recunoscuse a fi Hristos! ("Tu esti Hristosul!") !

Dupa ce il apostrofeaza pe Petru pentru negarea patimirii pe cruce, in lumina acestei limitari de gandire, specifica mintii omului, Iisus se adreseaza multimii, invitandu-ne pe toti la o schimbare de a mintii!

"Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (1 Corinteni 1, 18). 

Este nebunie potrivit „înțelepciunii veacului acestuia”, si a tuturor veacurilor, pentru că este greu de acceptat, chiar imposibil faptul că Dumnezeu poate să Se coboare, să Se smerească intr-atat, să Se facă atât de mic si să Se lase răstignit de către om. 

Potrivit unei logici "firești", Dumnezeu trebuie să fie puternic, să poruncească și să stăpânească, eventual sa si pedepseasca!
Ori, la cruce, in momentul greu al patimirii, Dumnezeu „pare” să fie vulnerabil ceea ce nu se potriveste cu ideea noastra despre...  Dumnezeu cel Atotputernic!

Numai că, tocmai în aceasta constă superioritatea creștinis­mului, ca religie revelată! Dumnezeul nostru e mare tocmai pentru că se face mic, Se coboară în lume și Se arată modest, de dragul omului pe care l-a creat.  

Vrea să fie chemat „Tată”, dar nu din depărtare, ci în mijlocul lumii, experiind deplin viața omului cu toate ale sale. 

De aceea, crucea nu este doar nebunie, ci, mai ales, „puterea lui Dumnezeu”, pentru cei care cred și ies din logica "fireasca", orizontală, a înțelepciunii lu­mești, dobândind „mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16). 

Crucea reprezintă o declarație de dragoste a lui Dumnezeu facuta  omului!

Dacă mântuirea a venit prin cruce, Hristos îl invită pe om să pășească pe aceeași cale, nu usoara, dar sigură. Crucea devine pod între lumea de jos și Împă­răția de sus. 

Crucea reprezintă centrul existenței, dar și programul nostru spiritual cotidian de viață.

În dimensiunea sa duhovnicească concretă, crucea înseamnă a te face mic, a-ți asuma sufe­rința și a te dărui celorlalți, totul cuprins în „a iubi”, fără măsură, după modelul lui Hristos. 

În cuvintele Evangheliei de astăzi, acest program de viață urmează trei momente: „a te lepăda de sine”, „a-ți lua crucea” și „a-ți pierde sufletul pentru Hristos și Evanghelie”.

Lepădarea de sine înseamnă a te face mic, a te goli, pentru a-i face loc celuilalt. Această lucrare are o dublă mișcare. Mai întâi, este un exercițiu de luciditate, ce presupune, pe de o parte, înlăturarea oricăror cosmetizări față de ceea ce suntem, iar pe de altă parte, conștientizarea și asumarea realistă a ceea ce suntem. 

Din punct de vedere psihologic, dar mai ales spiritual, acest moment creează spațiul pentru cea de-a doua miș­care, întâlnirea cu Celălalt. Dacă eu „nu sunt totul”, atunci Celălalt poate să-și găsească un loc lângă, cu, în mine. Din punct de vedere spiritual, lepădarea de sine este un act ascetic, generat de dorința omului după Dumnezeu, dar care se împlinește în smerenia ca dar al Duhului, de sus. 

Zice Sfântul Siluan în acest sens: „Mare și necuprins e Domnul nostru. Dar, din iubire pentru noi, El s-a micit ca să-l putem cunoaște și iubi…” 

În consecință, acesta continuă, „smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei sunt fericiți să fie cei mai mici”. Lepădarea de sine îl așază pe om în poziția copilului care se încrede în Tatăl său și care aleargă grăbit și, ocazional, deznădăjduit, către întâlnirea cu Acesta. El știe că salvarea este doar acolo, în brațele Sale.

Această încredere deschide drumul pentru cel de-al doilea moment al Evangheliei:

„A-ți lua crucea” personală se poate traduce cu a-ți asuma calea suferinței personale. Pe lângă „scandalul” imaginii unui Dumnezeu răstignit,  acceptarea suferinței este motiv de „sminteală”. Acest lucru este dovedit de raționamentul simplu al omului firesc (din raportul firesc-duhovnicesc/ 1 Corintei 2, 13-14) - nimeni nu caută de bunăvoie sufe­rința, ci încearcă, pe cât posibil, să o evite. Comportamentul Sfântului Apostol Petru înainte de Patima Domnului se încadrează bine în această logică. 

Există o contradicție absolut vizibilă între două răspunsuri pe care discipolul lui Hristos le dă, sau este vorba, mai degrabă, de o consecvență în cele două răspunsuri, pe linia unei logici strict imanente, orizontale. 

La întrebarea „cine ziceți voi că sunt Eu?”, Petru răspunde limpede: „Tu ești Hristos!” Dar imediat după, atunci când le vestește suferința Crucii, Petru, străin de logica Duhului, dar tributar logicii materiale, îl „dojenește” pe Domnul cu privire la acest drum (Marcu 8, 29, 32). 

Concluzia pe care Hristos o trage este clară și tranșantă - „nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, adica "nu ești sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub cea a duhului veacului".

Nădejdea crucii noastre stă în crucea lui Hristos

Când suferința noastră devine tot mai grea, ne aducem aminte că Domnul Însuși a traversat aceeași experiență, doar că la intensitate maximă și că, atunci când suferim, participăm la suferința Domnului, chiar mai mult, crucea noastră este purtată chiar de către El. 

Zorica Lațcu exprimă artistic această întrepătrundere sau chiar identificare a crucii noastre personale cu Crucea lui Hristos:

Înspre tărâmul celălalt, 

E locu-nchis cu gard înalt;

Dar am văzut, printre uluci,

Atâtea cruci, atâtea cruci... 

Părea tot locul ţintirim 

Păzit cu zbor de Heruvim,

Cu cruci de piatră, albe, mari,

Cu cruci de brad şi de stejar. 

Şi cruci de-argint şi de oţel 

Cerneau lumină peste el, 

Iar cruci de aur şi de fier

Sclipeau ca semnele pe cer.

Atâtea cruci mi s-au părut

Că toate una s-au făcut.

O Cruce mare strălucea,

Sub greul ei un Om zăcea,

- Tu cum de poţi să le mai duci,

Atâtea cruci, atâtea cruci?...”

A înțelege că în spatele Crucii se ascunde o mare poveste de dragoste, ne conduce la cel de-al treilea moment important al Evangheliei:

„A-ți pierde sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelie”  este o condiție pentru a-ti salva sufletul.  

Un paradox care se traduce cam în felul următor - "dai totul ca să primești totul". "Îți riști, pentru dragostea mare pe care o porți, chiar și mântuirea sufletului, de dragul celor­lalți, atunci când înțelegi cu ce fel de dragoste te iubește Domnul". 

Profetul Moise trăiește deplin această experiență când preferă să fie șters din Cartea celor vii de dragul poporului al cărui conducător fusese ales de Dumnezeu (Ieșire 32, 32)!

Sfântul Pavel dorește să fie anatema pentru frații săi de un neam (Romani 9, 3). 

Amândoi sunt dispuși să-și piardă chiar și propria mântuire din pricina dragostei mari pe care o poartă pentru frații lor. A­ceastă atitudine este mereu prezentă la marii sfinți ai Bisericii, care nu vor nici în rai să intre fără  ceilalți. 

Până la urmă, aceasta este și mărturia despre care vorbește Domnul în Evanghelia de azi - modul cel mai firesc de a-L mărturisi pe Domnul este acela de a-I face (re)cunoscută Crucea Sa, altarul maximei iubiri, la nivelul vieții noastre personale. 

Experierea Crucii înseamnă trairea dragostei, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o mai întâi și pe care noi suntem invitați s-o extindem față de ceilalți. 

Cine iubește Îl cunoaște pe Dumnezeu, și cine Îl cunoaște pe Dumnezeu îi iubește pe cei de lângă el. Aceasta este experiența crucii!"

 

spicuiri din articolul Protos. Asist Univ. Dr. Benedict Vesa
din ziarul Lumina