FRICA

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să trecem pe țărmul celălalt. Și, lăsând ei mulțimea, L-au luat cu ei în corabie, așa cum era, căci erau cu El și alte corăbii. Și s-a pornit o furtună mare de vânt și valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se scufunde. Iar Iisus era la partea din spate a corabiei, dormind pe căpătâi. L-au deșteptat și I-au zis: 

Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim?

Și El, sculându-Se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare. Și le-a zis lor: Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? Și s-au înfricoșat cu frică mare și ziceau unul către altul: Cine este oare Acesta, că și vântul și marea ascultă de El? 

MARCU 4:35-41

Fragmentul evanghelic de azi relateaza minunea potolirii furtunii pe mare,  minune care se petrece doar între Domnul Iisus Hristos și ucenicii Săi (spre deosebire de alte minuni, pe care le-a făcut de față cu multi martori), fiind, in mod evident, una anume dedicată lor. 

Este vorba aici de o pedagogie a Mantuitorului pentru invatarea apostolilor Sai, care trebuiau pregatiti pentru viitoarea lor misiune.

Domnul ii pregateste, aratandu-le in ce chip pot ramane netulburați în ispite de tot felul, dar si modești si echilibrati in fata onorurilor, a laudelor oamenilor.

In segventa evanghelica Domnul Iisus Hristos adoarme, știind bine

ce  avea să urmeze. 

Ucenicii ramasi singuri in fata furtunii, fara Domnul, frica se trezește în inima lor.

Frica, insamantata in om de Creator, este un fel de "aplicatie" cu rol de aparare! Este deci absolut firesc sa ne fie frica. 

Frica declansaza in organism niste umori menite sa mareasca atentia, viteza de reactie instinctiva, dand putere si sporind capacitatea de a face fata pericolului!
Daca frica instinctiva devine paroxistica... lucrurile nu mai sunt conforme cu "aplicatia" pusa de Dumnezeu in noi si, in consecinta, va aparea un blocaj !

Credinta insa ne ajuta sa infruntam orice "furtuna" s-ar abate asupra noastra, indepartand panicile care anihileaza orice reactie logica necesara trecerii peste momentele grele! 

In fata incercarilor, tot ce avem de facut este sa ne incredem in ajutorul lui Dumnezeu, sa facem tot ce ne-a invatat, sa punem in aplicare Cuvantul si invataturile Lui, asteptand linistiti ca El sa astampere "vanturile"! 

Aceasta liniste ne va descoperi si lucrarea Sa! 

Orice tulburare denota neincrederea in El!

Obisnuim sa spunem ca  „Dumnezeu nu doarme!”
Deși uneori întârzie să intervină, până la urmă Iși va arată prezenta. 
Uneori ni se pare că Dumnezeu „doarme”, în sensul că nu acționează cum si cand vrem noi. 

Suntem indignați ca răul este vizibil dominant printre noi, in si prin oameni, și ca Dumnezeu nu intervine. 

Am vrea  ca El să fie un arbitru, un mediator, pe scena  luptei dintre bine și rău, care este lumea.
 

Dumnezeu nu răsplătește binele imediat și nu pedepsește răul îndată, ca să ferească de rău și pe binefacator și pe cel care primeste ajutorul. Pe unul să-l ferească de mândrie și să-l crească în dragoste, pe celalalt să-l ferească de deznădejde și să-l crească prin multa iertare. Și astfel, să-i câștige și pe unul și pe celălalt.

(Pr. Arsenie Boca)

Furtuna care s-a iscat pe mare, era semn pentru apostoli că, în propovăduirea cuvântului evangheliei, vor avea de înfruntat multe necazuri.  

Speriati de moarte, apostolii l-au deșteptat pe Domnul, chemându-L să-i ajute zicând :„Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim?

Atunci  Iisus le-a zis: “Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? 

Sf. Ioan Gură de Aur, remarca un aspect interesant, acela că apostolii n-au avut credința că vor trece cu bine de furtună, fără să-L trezească pe Dumnezeu. 

Insa nu erau încă siguri, nu erau pe deplin convinși de faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu cel adevărat căci, dacă ar fi stiut aceasta, s-ar fi gândit ca nu puteau sa piara cata vreme Cel ce învia morții era cu ei, fie El si adormit!

“Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? 

„Iisus Hristos ne învață prin acest reproș că frica și tulburarea nu vin din necazuri, nici din ispite, prin ele însele, ci din slăbiciunea sufletului nostru și din puțina credință.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

El, sculându-Se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare.
Iisus Hristos este Domn peste întreg Universul, peste fiecare făptură, peste toate cele văzute și nevăzute. Când El poruncește toate Îl ascultă și vine pacea în lume! 

Pentru apostoli aceasta a fost o mare minune.
 Și s-au înfricoșat cu frică mare și ziceau unul către altul: Cine este oare Acesta, că și vântul și marea ascultă de El? 

Desi nu erau pe deplin convinși de faptul că Invatatorul lor este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, această mare minune le va fi lor o lecție, o veriga importanta în relația lor cu Dumnezeu. 

Moartea sperie. Pentru crestini ea este o trecere, de aceea cele muritoare le mai numim şi trecătoare.

Potrivit intelepciunii crestine, omul legat de lume, de toate ale ei, nu poate scapa de disperare, de fricile lui, decat desprinzandu-se, lasand toate ale vietii in grija lui Dumnezeu, cu increderea deplina ca, prin vointa Lui, va primi tot ce are nevoie! 

Greu de aplicat asta azi in afara moralei crestine!

Asadar, precum se intelege, frica isi are radacina in atasamentul omului fata de lucruri si patimi, in orgoliul lui nemasurat, in lipsa de iubire si in lipsa de credinta!

Evident, nu credinta in sine il scapa pe om de frica, ci ajutorul lui Dumnezeu, venit ca raspuns la credinta in El, il sprijina si-l intareste, raspuns obtinut prin rugaciune curata!

Sfantul Isaac Sirul spune ca cel care vrea sa fie izbavit de frica trebuie sa se roage mai intai sa castige smerenia: "Cu cat inmulteste rugaciunea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. (...) Iar cand omul se smereste, indata il inconjoara mila si atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu  si afla in el o putere de incredere ce se misca in ea".

Conform Sf Ioan, "orice om poate birui frica prin iubire, caci "in iubire nu este frica",(l In 4, 18). 

Sfantul Ioan Scararul arata ca, "cel ce s-a umplut de iubire este fara frica". 

Desi putem extinde vindecarea fricii pana la iubirea aproapelui, aici este vorba, mai intai de toate, despre iubirea lui Dumnezeu,  cea care inlatura din sufletele noastre orice frica lumeasca . 

Prin iubirea lui Dumnezeu omul primeste increderea aceea necesara pentru a invinge frica!

Omul poate astfel scapa de toate fricile lumi, frici patimase, de care este necesar sa se debaraseze spre a face loc in sufletul sau acelei

frici virtuase care este frica de Dumnezeu.

Caci frica de Dumnezeu este o virtute ! Sfintele Scripturi, ca si Sfintii Parinti, o prezinta ca fiind o conditie a mantuirii. 

Sfantul Ioan Casian spune: "inceputul mantuirii noastre si al priceperii este, dupa Scriptura, frica de Dumnezeu!"

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Aveti o comoara nepretuita, mai presus de toate bogatiile (...): frica de Dumnezeu".

Asadar, remediul incontestabil al fricii ramane... frica de Dumnezeu!

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai".

La simtirea fricii de Dumnezeu ajungem insa potrivit nivelului nostru de duhovnicie.

La inceput, ceea ce ne domina, este frica  de pedeapsa, si frica asta este corespunzatoare unui stadiu de "debut" al vietii noastre duhovnicesti, caci "inceputul intelepciunii este frica de Domnul" (Ps.110, 10; cf. Pilde l, 7; 9, 10).

Toata jurisdictia omenirii se bazeaza pe faptul ca omul se poate detasa de rau fiindu-i frica de pedeapsa! 

Crestinul, prin frica de Dumnezeu,  poate nutri speranta intr-o rasplata - primita aici sau in viata de dincolo - precum si capatarea iubirii lui Dumnezeu.

"Daca tinde asadar cineva catre desavarsire - scrie Sfantul Ioan Cassian - " de la acea prima treapta de teama, despre care am spus ca in mod propriu este o stare de robie (...), inaintand de pe o treapta pe alta, se va urca pe aceea a sperantei (...), catre a treia treapta, a fiilor, treapta dragostei (...). De aceea, sa ne straduim sa ne ridicam cu desavarsita ardoare a mintii de la aceasta teama la speranta, iar de la speranta la dragostea de Dumnezeu si de virtuti".

A doua etapa a fricii de Dumnezeu vizeaza desavarsirea caci

tine de iubirea desavarsita!

Dupa cum spune Clement Alexandrinul, "nu te (mai) temi de Dumnezeu, ci te temi sa nu cazi din harul lui Dumnezeu".

"Cel ce va fi intarit in desavarsirea dragostei, trebuie sa se ridice pe o treapta mai inalta, si anume la acea sublima teama a dragostei, pe care n-o zamisleste nici frica de pedeapsa, nici dorinta de rasplata, ci maretia iubirii, prin care Fiul Il respecta pe prea ingaduitorul Sau Tata, sau fratele pe frate, sau prietenul pe prieten, sau sotia pe sot, cu simtamant deplin, de vreme ce aceasta nu de cearta si de bataia lui se teme, ci de o usoara slabire a afectiunii, simtamant pornit dintr-un devotament intotdeauna curat, manifestat nu numai in vorbe, ci si in toate faptele, cu grija ca nu cumva sa se ofileasca catusi de putin floarea dragostei lui". Sf. Ioan Cassian

Asadar, incepand din acel moment, nu te mai stapaneste nici frica de pedeapsa si nici gandul la vreo rasplata viitoare ci doar frica de a nu pierde iubirea lui Dumnezeu!

"Intelepciunea are doua capete : primul este frica de Dumnezeu si cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, caci toata fapta buna se incepe cu frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea lui Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si cea mai inalta fapta buna.
Dumnezeu cel inchinat in Treime, Parintele, Cuvantul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne fie in ajutor, sa nu uitam frica lui Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui. Amin." pr Cleopa