Și Iisus le-a zis: Pot oare prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.” MARCU 2: 18-22
Moise a postit 40 de zile inainte de a primi Tablele Legii si a-L vedea pe Dumnezeu!
Postul a ramas astfel legat de numele sau. Abaterea de la traditia postului era socotita de iudei o greseala!
Vechiul Testament noteaza multe exemple legate de postire.
Mereu insa postirea are in vedere o schimbare, o transformare interioara, o transfigurare chiar.
Postirea, dincolo de scopul acesta, poate parea o formalitate!
Postul, in sine, are o însemnătate profundă și-n societatea noastră, dar el nu trebuie confundat cu dieta!
Postul e semn al unei libertăți, a unei detasari spirituale de lume. Adevăratul post nu este doar abtinerea culinara sau schimbarea felului de a manca, ci este mult mai mult, el implica o schimbare, abordarea unui stil de viață curat, in general, si a unei discipline duhovnicesti!
Reprosurile adresate Mantuitorului, cu privire la abaterea de la postul traditional al ucenicilor Sai, Ii ofera insa Mantuitorului ocazia de a
pune in antiteza noul cu vechiul (stofa noua, haina veche, vinul nou in burduful vechi).
Dar de ce postea Ioan Botezatorul?
Iuan Botezătorul îl aștepta pe Mesia, Cel care urma sa mantuie lumea. Pentru el postul era o pregatire pentru un moment viitor, caci Ioan postea in asteptarea lui Mesia!
De ce posteau fariseii?
Pentru farisei trecutul era esential, adică legea, norma, tot ceea ce a fost, fidelitatea fata de litera legii… Pentru ei prezentul nu conta,
ei posteau in virtutea traditiei!
Ioan și fariseii reprezentau două forme de religiozitate divergente, una îndreptata spre viitor, alta spre trecut! Nici una insa in prezent!
Ioan și fariseii reprezentau două forme de religiozitate divergente, una îndreptata spre viitor, alta spre trecut! Nici una insa in prezent!
În schimb, ucenicii lui Iisus „mănâncă”, caci ei se aflau deja cu Mesia, în prezent.
Dumnezeu nu-i cineva care „a fost” sau „va fi”. Dumnezeu este mereu, este prezent - "pururea fiind si acelas fiind"!
La inceputul Evanghelie dupa Marcu, dupa botez, Iisus chiar spune:
S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
Raspunsul "parabolic" al Mantuitorului, la intrebarea; De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?, pomeneste insa si de Mire si, implicit, de nunta!
În Vechiul Testament, prin gura profeților Osea, Isaia, Ieremia și Iezechiel, folosind o metaforă, Dumnezeu vorbește despre Sine ca despre un Mire, care își așteaptă mireasa, în ipostaza poporului Israel, pentru a se căsători cu ea intelegand ca ea să răspundă în același fel iubirii nemărginite pe care El i-o purta.
În mai multe ocazii Iisus spune despre El ca este Mirele, cel care realizează legământul matrimonial anunţat în Vechiul Testament, între Domnul şi poporul Său, care nu mai este Israel, ci poporul creștin.
În căsătorie, un bărbat şi o femeie sunt legati printr-o relaţie de iubire, de comuniune si de intimitate.
În căsătorie, un bărbat şi o femeie sunt legati printr-o relaţie de iubire, de comuniune si de intimitate.
Când Biblia prezintă relaţia dintre Hristos şi poporul Său ca aceea a unui soţ şi a soţiei sale, se exprimă adevărul că există o comuniune intimă şi indisolubilă a lui Hristos cu comunitatea de credincioși, pe care El a câștigat-o cu sângele Său.
Cuvântul „Mire”, care este utilizat de 16 ori în Noul Testament, se referă doar la persoana lui Iisus. Acest titlu apare, în cea mai mare parte, în Evanghelii (de 15 ori), cu excepţia unei singure apariții în cartea Apocalipsei (18, 23).
Hristos vorbeşte despre sine ca Mire într-un mod excepțional şi nu urmează cadrul normal pus la dispoziţie prin oracolele profetice ale Vechiului Testament.
Cuvântul „Mire”, care este utilizat de 16 ori în Noul Testament, se referă doar la persoana lui Iisus. Acest titlu apare, în cea mai mare parte, în Evanghelii (de 15 ori), cu excepţia unei singure apariții în cartea Apocalipsei (18, 23).
Hristos vorbeşte despre sine ca Mire într-un mod excepțional şi nu urmează cadrul normal pus la dispoziţie prin oracolele profetice ale Vechiului Testament.
Dacă profeții identificau mireasa cu poporul ales, Israel, Iisus nu dezvăluie niciodata identitatea miresei Sale și nici măcar nu vorbește despre ea.
Aceasta omisiune este cu atât mai surprinzătoare, deoarece imaginea din Vechiul Testament a uniunii matrimoniale a lui Dumnezeu cu Israelul face referire directă la comportamentul miresei.
Ea e reprezentată ca o soţie adulteră, dar care va fi unită cu Dumnezeu în fidelitate, într-un moment viitor ideal (Osea 2, 21-22).
Pavel va aplica mai târziu acest oracol profetic la Hristos şi Biserică, mai ales atunci când a propus această unire ca model pentru soţi şi soţii: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25).
Când Hristos Şi-a dat viața pentru Biserica pe care o iubea, Biserica exista doar în perspectivă. Astfel, El S-a sacrificat pentru ceea ce avea să fie, nu pentru ceva ce exista deja.
De aceea, sacrificiul său voluntar este modelul pe care trebuie să-l urmeze soții.
Pilda celor zece fecioare relatează despre venirea Mirelui şi despre prietenele miresei, care ies în întâmpinarea lui, după obiceiul iudaic, pentru a-l intampina și a merge cu el la nuntă, dar nu se precizează unde este mireasa. Atât conexiunea, cât şi termenii acestei parabole presupun că ea este deja în casa Tatălui, aşteptând acolo venirea Mirelui, în timp ce prietenele ei merg afară să-l întâlnească, nu în speranţa de a deveni mirese ale lui, ci de a avea binecuvântarea de a merge cu El la nuntă.
Această pildă, ca și pilda nunții fiului de împărat, în care se vorbește despre cei poftiți la nuntă, care au nevoie de o pregătire pentru participarea la ospăț, sugerează faptul că intrarea la ospățul nunții fiului este cel mai mare bine, iar excluderea de la acesta este cea mai mare durere.
Această pildă, ca și pilda nunții fiului de împărat, în care se vorbește despre cei poftiți la nuntă, care au nevoie de o pregătire pentru participarea la ospăț, sugerează faptul că intrarea la ospățul nunții fiului este cel mai mare bine, iar excluderea de la acesta este cea mai mare durere.
Așadar, după cum Apocalipsa mărturisește despre visonul curat și luminos, care „sunt faptele cele drepte ale sfinţilor” (19, 8), cu care se înveșmântează mireasa Mielului, adică Biserică, pentru a-L întâmpina, așa și oaspeții poftiți la nuntă trebuie să ia foarte în serios pregătirea pentru nuntă, fie că se numesc ei prieteni ai mirelui, slujitori ai mirelui, sau simpli nuntași, deoarece acela care va fi găsit fără haină potrivită va fi aruncat „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 22, 13).*
Revenind la text si la timp...
Timpul cel mai bun nu este cel care a fost nici cel care va fi…
Ci este acesta in care traim! Timpul acesta este ceea ce teologia numeste Kairos (keros), adica acel timp de calitate jn care ai sansa sa traiesti prezentul cu si prin Dumnezeu!
Acesta este sigurul timp care există si viața inseamna să trăiești
acum! Nici ieri nici maine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu