MINUNEA DIN GADARA

Ieri i-am vazut pe apostoli, impreuna cu Invatatorul lor intr-o barca, in deriva din pricina furtunii, cuprinsi de frica de scufundare (frica pe care toți o avem)!

Astazi suntem invitati sa meditam la minunea vindecarii posedatului din Gadara - pomenita dealtfel de toti evanghelistii sinoptici - in varianta Evanghelistului Marcu!

Tinutul sau tara Gadarenilor (sau a Gherghesenilor), era dincolo de Marea Galileii. 

Iisus trecu marea impreuna cu ucenicii si fusese o trecere cu peripetii. A fost nevoie de interventia Lui ca sa potoleasca o furtuna care ameninta sa rastoarne corabia. 

N-au apu­cat sa puna bine picioarele pe pamant, ca iata ce s-a intamplat:

„În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți.
Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci.
Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.”  (MARCU 5:1-20)

Am putea intelege ca acesta a fost singurul motiv pentru care Iisus a venit in tara Gadarenilor, caci, dupa spusa evanghelistilor, s-a intors de indata in Capernaum (Matei 9, 1; Marcu 5,21; Luca 8, 37).

Vedem din text ca, mai intai , demonizatul, vazandu-L pe Iisus de departe, "a alergat si s-a inchinat Lui". Din cele ce urmeaza in desfasurarea intamplarii, aceasta "inchinare" pare fara sens, pentru ca indata dupa aceea "a strigat cu glas mare: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Inalt? Te jur pe Dumnezeu sa nu ma chinuiesti".

Nu. Nu era chiar fara sens. Omul era, in intelesul de azi si din-totdeauna, nebun. Locuia prin morminte si nu-si controla actele, asa incat de multe ori era legat de consateni "cu obezi si cu lanturi".

Va trebui sa le luam pe rand pe toate. Ce erau lanturile stim. Erau ca si azi. Ce erau obezile, stim din istorie. Se practicau ca pedeapsa in vechime. Se legau picioarele intre doua lemne grele cu cate doua semicercuri taiate la mijloc, care prindeau intre ele gleznele picioarelor, asa incat cel legat nu mai putea face nici o miscare. Daca statea linistit, legatura nu era dureroasa, dar nemiscarea era desigur resimtita totusi, si fizic si moral. Daca se misca, devenea dureroasa pe loc.

Astfel de pedepse erau temporare si nu erau mijloace de exe­cutare a unei condamnari la moarte. Puteau fi premergatoare unei executii, pentru ca cel condamnat sa nu fuga.

Iata, din Evanghelie, aflam ca si nebunii erau imobilizati tot prin acest mijloc. Acesta din Gadara era acum liber. Probabil fugise pentru ca ni se spune ca "rupea lanturile si sfarama obezile si nimeni nu putea sa-l domoleasca".

Sa observam mai intai ca evanghelistii il cunosteau sau, daca nu, s-au informat dupa aceea, asupra trecutului lui. Descriind ceea ce a urmat, au dorit sa dea intamplarii o anumita consistenta si asa au intrat in biografia "eroului", atat cat au crezut necesar. Aratarea starii lui era necesara, pentru a putea fi pusa in constrast cu vinde­carea. 
Dar, sa mai observam ca bolnavul nu era un nebun oarecare, suferind doar de o boala a mintii. Avea o putere extraordinara. Inimaginabila.

In mod normal, nici lanturile, nici obezile nu se pot rupe. E cu totul exclus. Puterea bolnavului se explica altfel. Nu le rupea el ci, fiind posedat, le rupea duhul rau din el. Deci nu era un nebun pur si simplu, cum s-ar putea crede. De altfel Iisus a stiut de indata ca asa era. Cand l-a vazut venind si inchinandu-I-se, L-a vazut pe cel ascuns in el care venea sa-L insele. O inchinare si gata. Putea obtine sfarsitul intalnirii. O inchinare falsa desigur. Dar si aceasta inchinare era un semn ca ",nebunia" omului nu era "nebunia" lui, a mintii lui.
Era prea cuminte, daca omul era cu adevarat nebun!

S-a dovedit de indata ca asa fusese. Cand Iisus, sesizand strata­gema, i-a zis: "Iesi duh necurat din omul acesta" (versetul 8), de indata l-a parasit evlavia cu care se inchinase! A tipat: "Ce ai cu mine. ?" Acum in conversatie cu Iisus a intrat in mod deschis duhul rau din 
omul din fata lui Iisus.

Vom ramane o clipa asupra supararii duhului rau: Ce ai cu mine?" Duhului i se parea ca are un domeniu al sau in care nimeni nu se putea amesteca. Avea si el libertatea lui de actiune, asa cum o avusesera toti ingerii care, urmand pe Lucifer, cazusera din starea de ingeri luminati. Ramasese cu libertatea. Dar libertate avea si omul. Si demonul i-o anulase. Il poseda. Adica il stapanea, ii interzicea libertatea personala. 
Omul nu se putea manifesta pe el insusi. Demonul putea, si acum isi reclama drepturile in numele libertatii. Dar Iisus n-a fost de acord cu el. "Avea cu el" (ce ai cu mine?), faptul ca, exercitandu-si libertatea lui, demonul i-o anula pe cea a omului. Iisus se amesteca in libertatea demonului, pentru a resta­bili capacitatea omului posedat de a-si folosi propriile lui insusiri, propria sa libertate.

Evanghelistul Matei si-a mai amintit insa un amanunt din con­vorbirea lui Iisus cu duhul cel rau. Cand L-a intrebat "ce are cu el", acela a mai spus: 
"Ai venit aici inainte de vreme si ne muncesti."
Ce inseamna acest: "inainte de vreme"? Nu e intamplator. Ne aflam prin aceste trei cuvinte in plina doctrina teologica despre Judecata de Apoi. Atunci vor fi judecati, in final, si demonii. De aceea protesta acesta: de ce facea judecata "inainte de vreme"? El stia ca judecata va veni, dar cerea sa se respecte randuiala! Asa sunt toti cei care fac neoranduiala altora. Pentru ei cer randuiala! E si aceasta ceva: recunosc ca principiu randuiala. Sunt uituci numai cand e vorba s-o aplice si ci altora. Dar de data aceasta protestul demonului nu era indreptatit. Era un fals pretext. Iisus nu-l judeca acum definitiv pe demon. 
Poate si pentru a-l dezminti in aceasta pretentie. Ii va permite mai apoi sa intre in porci.

Demonul era atat de pus pe cearta, pentru a-si apara felul sau de a-si intelege drepturile. Incat merse pana la a apela la principiul fundamental al libertatii pe care Dumnezeu a dat-o tuturor crea­turilor sale spirituale si materiale, ingerilor si oamenilor. Aceasta inseamna acel: "Te jur pe Dumnezeu sa nu ma muncesti", adica sa 
nu ma nedreptatesti.
Apela la Dumnezeu deci. Parca s-ar potrivi aceasta cu situatii cunoscute si de noi. Cati nu vin cu Biblia in mana si cu Dumnezeu pe buze sa ne intoarca de la credinta cea dreapta si sa ne atraga spre secte. La aparenta argumentele lor sunt duhovnicesti, biblice, ca doar apeleaza la texte din Scriptura si-si iau si ei martor pe Dumnezeu! Iata insa o situatie similara, pe care Iisus n-a luat-o in seama, ci a condamnat-o. Diavolul lua numele Domnului in desert, cum spune atat de bine Scriptura. 
Tot asa fac si cei care, cu Scriptura rastalmacita si invocand numele lui Dumnezeu, vor sa ne dezbine.

Pe drept cuvant spuse Sfantul Iacov ca "si demonii cred si se cutremura" (Iacov 2, 19), dar e in zadar. Ca sa nu gresim, fiindca Scriptura nu e o carte s-o talcuiasca oricine, ci trebuie invatatura mare pentru aceasta, trebuie sa urmam interpretarea Bisericii, a Sfintelor Sinoade, a Sfintilor Parinti, acea interpretare care are o vechime de doua milenii si o experimentare tot atat de veche in viata 
Bisericii.

Scriptura e la libera citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept, ci si recomandabil. Dar nu la libera interpretare a tuturor, ci numai a Bisericii si a celor mandatati de ea. Ca lectura din care sa invatam sa facem binele si sa ne mantuim, e permisa tuturor. Ca citire pentru a-i cauta alte intelesuri decat cele stabilite dupa indelungata cercetare de catre Biserica, e o ispita periculoasa, asa cum se dovedeste cu toti cei care merg pe aceasta cale si s-au despartit de 
Biserica in sute de secte, mergand dupa capul lor.
Textul si intamplarea aceasta sunt insa mult mai bogate decat ni s-a parut la prima vedere. Ce mai observam? Ca duhul rau ascuns in omul din fata lui Iisus il cunostea si Il marturisea pe Iisus. Ii zicea: "Fiul lui Dumnezeu Celui Prea inalt". Nici apos­tolii nu spuneau acest lucru decat din cand in cand, stransi de minuni care il obligau la concluzia ca Iisus nu e un simplu om ca toti ceilalti. Mai pe urma uitau din nou, si il coborau la treapta de invatator, proroc. Numai dupa inviere vor fi siguri si vor ramane cu stiinta si credinta definitiva in dumnezeirea Lui. 
Iata insa ca demonul acesta L-a marturisit dintr-o data.

A fost de-ajuns ca demonul sa fie lasat in pace? Nu. Si tot demon a ramas. Nu s-a pocait, ca sa fie iertat. Asadar simpla recunoastere a lui Iisus ca Dumnezeu, nu e suficienta pentru man­tuire, inca o data ne vom aduce aminte de cei care vin cu "Domnul Iisus" pe buze, ea sa ne dezbine. Nu "Domnul Iisus "conteaza in fata lui Dumnezeu, ci dezbinarea, intentia lor de a rupe din trupul Bisericii pe unii pentru a-i face adeptii lor. Iisus e doar pretextul. In spate e mandria. Si domnul mandriei nu e Iisus! Demonul din Gadara il recunostea, tot asa cum apelase si la Dumnezeu ca sa-si apere libertatea de a face rau, dar aceasta nu i-a slujit la nimic.

Parca il auzim pe Iisus: "Nu tot cel ce-Mi zice Doamne-Doamne va intra in Imparatia lui Dumnezeu" (Matei 7, 21; Luca 6, 47). Numai cei care fac acest lucru, ramanand la vorbe, nu-L aud! Cand s-a vazut descoperit, demonul a intrat in conversatie folosindu-si propria lui identitate. Iisus l-a intrebat: "Cum ti-e numele"? Au si ingerii nume! Si cei buni si cei rai. Stim aceasta din mai multe inprejuran: Lucifer, Mihail, Gavriil si altele. Nu sunt existente anonime, impersonale, iresponsabile. Acesta din omul din Gadara avea insa un nume colectiv, pentru ca erau mai multi adunati, sa puna umar la umar ca sa-l tina pe bietul om sub pose­siune. De aceea erau si atat de puternici! Vorbeau intr-o voce. Au si raspuns intr-o voce: "Legheon mi-e numele, pentru ca suntem mai multi". Au recunoscut. incurcand singularul cu pluralul n-au zis: legheon ne e numele, ci mi-e numele. Erau organizati domni­ile lor! Si-au dat numele formatiei, cum erau in armata romana cohortele, legiunile 
etc.

Mai deparle conversatia devine tot mai interesanta, desi pentru noi va mai pune inca niste probleme. Demonii L-au rugat pe Iisus "sa nu-i izgoneasca afara din tara aceea" (Marcu 5, 10), de data aceasta folosind pluralul. Vor fi avut si ei raspundere acolo, si tre­buiau sa dea socoteala mai marelui lor. De izgonit din om, stiau ca vor fi izgoniti. Nu stiau unde. Nu au atotstiinta. Pe aceasta o are numai Dumnezeu. Nu au nici atotputere. Si pe aceasta o are tot numai Dumnezeu. Au vazut o turma de porci pe alaturi si au cerut sa li se ingaduie sa intre in porci. 
Mai departe stim ce s-a intamplat.

Dar noi trebuie sa ne mai punem o intrebare: de ce le-a inga­duit Iisus sa intre in turma de porci? A pagubit niste oameni. A pus in situatie grea pe pazitorii porcilor. Si a aprobat inecarea bietelor animale! Am putea banui mai multe ratiuni pentru aceasta permisiune. Iata una din ele: in Evaghelia dupa Luca se spune ca demonii "au cerut sa nu le porunceasca sa se duca in adanc" (Luca 8, 31). Vor fi cerut si asta. Un evanghelist si-a amintit una, altul alta. Nu e o contrazicere. E o completare. "Adancul" era marea Galileei, de alaturi, caci intamplarea se petrecea pe malul marii. Si totusi, cand le-a permis sa intre in porci, s-au aruncat in adanc! Mintisera. Nu degeaba diavolul e numit "tatal minciunii". Tocmai aceasta a vrut sa arate Mantuitorul, permitandu-le sa intre in porci. 
Ca sunt minci­nosi.

Iata si alta explicatie posibila. Stiind ca de indata ce vor fi scosi din om, prin gura caruia mai conversau inca, isi vor cauta o alta victima omeneasca, Iisus a fost de acord cu cererea lor. Si apoi, cei din Gadara (Gherghesa), vor fi avut ei de dat socoteala pentru ceva in legatura cu cresterea porcilor! Legea interzicea carnea de porc in vecini, la iudei. Poate ca ei o comercializau acolo, impotriva Legii! Ca demonii cauta sa intre in alt om dupa ce au fost scosi din unul, vedem dintr-o intamplare din vechime din viata nevoitorilor spre desavarsire care, nu o data, aveau de-a face cu ei.

Venise in pustia sketica, la Parintii cunoscuti ca facatori de minuni, un tanar demonizat. Toti s-au dat deoparte, din smerenie, ca sa nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei, induiosat de suferintele tanarului, a facut semnul crucii peste el si poruncind diavolului sa iasa, a iesit. Dar diavolul i-a zis: "Daca m-ai scos din locuinta mea, voi intra in tine". — " Vino", i-a spus batranul. Si demonul a intrat in el si l-a chinuit doisprezece ani. Batranul a indurat cu tarie si s-a luptat cu el prin rugaciune neintrerupta si post aspru. Biruit in cele din urma de batran, diavolul l-a eliberat. — "De ce pleci? l-a intrebat batranul. Nimeni nu te alunga" — 
"Postul tau m-a distrus", i-a raspuns cel rau si a disparut, (Everghetinos).

Dar sa ne intoarcem la Gadara. Din intamplarea de mai sus va sti fiecare sa aleaga ceea ce trebuie. Macar o idee despre rostul postului in viata crestina, desi despre aceasta ar trebui sa vorbim candva mai mult. Demonii din Gadara, stiind ca in cineva din cei din fata nu puteau intra, dar gandindu-se sa negocieze totusi o compensatie, au cerut voie sa intre in porci pentru a face rau oamenilor, macar indi­rect, lovindu-i in bunurile lor. Si aceasta explicatie e posibila. Iar Iisus i-a invoit pentru motivul aratat mai inainte. Dar si din alt motiv. Pentru ca ucenicii si cei care mai erau acolo sa se convinga ca era vorba de demoni, si ca omul nu era pur si simplu un alienat mintal. Vazand ce au facut porcii, toti 2000, cum spune Marcu (5, 13), era convingator ca era vorba de o demonizare, de o des-demonizare a omului si de o in-demonizare a porcilor. Altfel n-avea cum sa se explice aruncarea tuturor porcilor in adanc, asa din senin. Mai era si o proba ca toti demonii au iesit din om, si ca fusesera cel putin 2000, dupa numarul porcilor. Carase multi, bietul om!

Pazitorii porcilor n-au patit nimic. Chemand la fata locului pe proprietari, vazand acestia insanatosit pe demonizat si intelegand ca fusese o minune, nu le-au mai cerut pazitorilor socoteala. In schimb, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Nu 
L-au molestat, pentru ca se temeau de puterea Lui dar, cu grija, l-au cerut sa plece.

Intrand in porci, demonii au obtinut o mica victorie asupra stapanilor porcilor. Acestia nu L-au acceptat pe Iisus. Poate ca si aceasta au urmarit-o. Asa interpreteaza, de pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur. A fost Iisus inselat? 
Tras pe sfoara, cum am zice noi?
A fost imtamplarea de la Gadara un esec sau o biruinta?

N-a fost un esec. In locul Sau a ramas sa propovaduiasca omul eliberat de demoni, si desigur ca si pazitorii turmei care au vazut totul. Ca e asa, ne-o spune epilogul intamplarii, diferit de epilogul altor minuni savarsite de Mantuitorul. De obicei le cerea celor vin­decati sa nu spuna nimanui cele ce se facusera cu ei (Matei 9, 30). De data aceasta ii spune omului tocmai contrariul: "Du-te la casa ta, la ai tai si spune-le cate a facut Domnul cu tine si cum te-a miluit" (Marcu 5, 19). A facut omul asa? A facut mai mult, cum era si de asteptat. Nu le-a spus numai la ai sai, ci "a inceput a propovadui in Decapole cate ii facuse Iisus si toti se minunau" (5, 20). La inceput ii ceruse lui Iisus sa intre in ceata ucenicilor sai, si sa-L urmeze. Iisus a socotit ca era mai de folos propovaduitor acolo.

Vedeti cum se leaga lucrurile? Ceea ce crezusera demonii ca va fi o victorie a lor, ca vor impiedica predica lui Iisus in regiune, rugat de proprietarii de porci sa plece, s-a intors impotriva lor. Situatia se va rezolva printr-un "propovaduitor" care isi va povesti propria experienta cu Iisus, si care era cunoscut de loata lumea. Era convingator.
Evanghelistul Luca spunea ca Gadarenii L-au rugat pe Iisus sa plece pentru ca "erau cuprinsi de frica mare" (Luca 8, 37), iar unii cred ca se temeau sa nu intre si in ei demonii, sau sa-i indrepte Iisus spre ei.

Fiindca nu L-au inteles cum trebuia, Iisus a plecat. Oamenii in general, si noi toti, oamenii din toate vremurile si-au pus intrebari in legatura cu Dumnezeu: Exista Dumnezeu? Intrebarea aceasta si-o pun oamenii simpli, ca si oamenii invatati. Toti si-o pun, si toti trebuie sa afle un raspuns pentru ca viata lor sa capete un sens.

Dar nu despre aceasta vreau sa mai adaug cateva cuvinte acum. Vreau sa ne punem toti intrebarea cealalta: Exista diavol? Cine nu si-a pus-o macar o data? Unii si-o pun chiar cu oarecare -nedumerire si revolta. Daca exista Dumnezeu, de ce sa existe si diavol? Existenta lui Dumnezeu ne lamureste destinul nostru, ne lamureste destinul universului, da un sens universal si vietii. Dar existenta diavolului?

Trebuie sa spunem ca existenta diavolului lamureste si ea, o alta problema. Nu fara rost a lasat Dumnezeu sa existe si el. Lamureste problema raului. Se pune si aceasta intrebare: De unde vine raul? Cine este autorul raului? Cine indeamna permanent la rau? Ca sa ajungem la raspunsul acestei intrebari, trebuie sa ne intoarcem din nou la intamplarea din Gadara. Mantuitorul insusi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, afirma ca exista diavol. L-a scos din omul care era posedat. Dar inca de la Facere stim ca diavolul a fost acela care i-a inselat pe primii oameni ca sa nu asculte de Dumnezeu, si sa-I calce porunca. Si mai stim ca inaintea lumii materiale, Dumnezeu a creat o lume spirituala. Exista noua cete ingeresti: Heruvimii, Serafimii, si Scaunele, Domniile, Puterile, si Stapaniile, Arhanghelii si ingerii. Printre aceste cete era si alta care a cazut din pricina mandriei, in frunte cu Lucifer. Aceasta ceata de ingeri cazuti este ceea ce numim noi diavolii, duhurile cele rele, sau simplu: diavolul. Poporul nostru nici nu crede ca merita sa i se pronunte numele.

Atestari biblice sunt categorice: duhurile rele exista. Asa cum numele Domnului pronuntat in rugaciune face bine, tot asa numele diavolului, pronuntat, face rau. Caci auzindu-si numele, el se crede invocat.

De altfel, cei care aveti atractie catre cartile de spiritualitate, cei care cititi, de pilda, Patericul, Filocalia, Razboiul nevazut al lui Nicodim Aghioritul, vedeti acolo ca toata lupta Parintilor nevoitori intru ale desavarsirii, este o lupta neincetata cu duhurile cele rele.

Razboiul nevazut, ce este? Este tocmai acest razboi ce se da cu duhurile rele, nevazute. Si noi, in vorbirea noastra curenta, din observatiile noastre curente, zicem adesea: Uita-te la cutare, parca e un posedat! Si de multe ori e adevarat, chiar daca noi o zicem asa, intr-o doara. Diavolul e cel care incearca sa posede, sa ia in stapanire.

Dar multi crestini isi pun o intrebare grea pentru constiinta si credinta lor. Daca exista Dumnezeu cel atotputernic, atunci ce pute­re are diavolul? Si cum de are putere diavolul? Inseamna ca are o putere, egala cu a lui Dumnezeu? Religiile de dinaintea crestinis­mului au fost si ele framantate de asemenea intrebari grave. Au apelat pentru linistire la principiul dualitatii. Credeau ca exista o putere buna si o putere rea. La persani era Ormuzd si Ahriman, unul zeu al binelui si altul zeu al raului. Si in antichitatea greaca, si in antichitatea romana era la fel. Erau zei buni, si erau zei rai. Unii care influentau in bine, altii care influentau in rau.

Inseamna ca si cei vechi simtisera, intuisera existenta unei forte care indeamna spre rau. Si nici nu e de mirare, pentru ca diavolul exista de cand a cazut, dinainte de Facerea lumii vazute, nu numai de cand este crestinismul. Exista si in lumea veche. Cei vechi simtindu-i existenta, l-au personificat in zeii rai.

Asa cum spuneam, el e inger cazut. Nu are aceeasi putere cu Dumnezeu. Acesta este primul lucru pe care trebuie sa-l invatam. Nu are putere asemenea lui Dumnezeu. El are doar puterea de a influenta, acolo unde gaseste teren, acolo unde vointa noastra il primeste. El exista potrivit unei iconomii a lui Dumnezeu, intr-o taina pe care noi nu o patrundem in intregime, dar ceea ce stim e ca e o realitate care sta in fata libertatii noastre, care da sens si valoare libertatii noastre. Are putere asupra nostra, numai daca suntem de acord cu el. Prin el ne verificam libertatea si responsabilitatea actelor noastre.

E gresit, asadar, sa dam intotdeauna vina pe diavol. Cum am facut ceva, diavolul e de vina. Nu! Vointa noastra e de vina, fiindca ne-am lasat influentati. In astfel de cazuri sarmanul diavol devine si el o victima! Nu trebuie sa devenim niste obsedati ai puterii diavolului. Diavolul nu poate nimic impotriva rugaciunii, impotriva pocaintei, impotriva semnului Sfintei Cruci. Vina cade intotdeauna asupra noastra, pentru ca ne invoim. Invoiala - spun Sf. Parinti - creeaza responsabilitatea noastra.

De la diavol vine, zic tot ei, numai momeala. El este ispiti­torul. El este inselatorul. El lucreaza din umbra. Parintii cei vechi aveau criterii de deosebire a duhurilor, criterii de discernamant. Le gasim bine explicate in cartile lor si despre aceasta am mai stat de vorba chiar aici, in aceasta catedrala, cu alt prilej, asa ca nu voi mai repeta acum ceea ce am spus atunci.

Intotdeauna trebuie sa sesizam scopul care transpare din sfa­turile lui. El trebuie ghicit, caci nu se prezinta: "Eu suni diavolul"! Eu te sfatuiesc. El spune ca vine sau de la Dumnezeu, sau in numele adevarului si al dreptatii. Ca doar n-o sa spuna ca vine in numeje minciunii. Stiti cum e diavolul in aceasta privinta? E cam la fel cu cei care fac scrisori anonime, care n-au niciodata curajul sa semneze. Caci ei stiu ca daca ar semna, s-ar putea descoperi pe ei insisi ca autori ai minciunilor pe care le spun. Fiindca daca n-ar fi minciuni, ei ar fi lucruri adevarate, le-ar semna, si i-ar da celui acuzat dreptul cinstit de a se apara. Asa, cel acuzat in principiu, dar nu in fata acuzatorului lui. Acuzatorul nici nu asteapta apararea. El doar acuza din umbra. E multumit, eroul, ca a acuzat! Ca a inveni­nat sufletul cuiva! El se aseamana celui descris de - Sfantul Petru: "Potrivnicul vostru, diavolul, umbla mugind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru, 5, 8). Dupa ce a gasit ceva de inghitit, doarme linistit o vreme! Asa face si diavolul. E un fel de anonim care vine in numele unei pretinse dreptati, in numele unui pretins adevar, care te indeamna sa faci ceva care sigur va avea urmari rele. El urmareste finalul, si acesta trebuie sa fie neaparat rau. De care sa ne fereasca Dumnezeu!

IPS Antonie Plamadeala