INCHIPUIREA IMPARATIEI LUI DUMNEZEU

EVANGHELIA ZILEI

DIN EVANGHELIA DUPA LUCA  13: 19-29

„Zis-a Domnul pilda aceasta: 

Împărăția lui Dumnezeu este asemenea grăuntelui de muștar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. 

Și iarăși a zis: Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. 

Și mergea El prin cetăți și prin sate, învățând și călătorind spre Ierusalim. Și I-a zis cineva: 

Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? 

Iar El le-a zis: Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde sunteți! Atunci voi veți începe să ziceți: Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat. Și el vă va zice: Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. 

Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.” 

Mantuitorul, calatorind spre Ierusalil, dupa vindecarea unei femei  garbove, dorind sa le explice apostolilor ce si cum este Imparatia lui Dumnezeu, rosteste doua pilde scurte, asemanand-o, mai intai,  cu grauntele de mustar - despre care spune ca  "un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui" - si apoi cu aluatul  - "pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul." 

Aceste doua pilde, pe cat de scurte, pe atat de dense, pe care le regasim si la ceilalti sinoptici - Matei si Marcu - au facut sa curga multa cerneala!

Daca ar fi sa analizam asemanarile si deosebirile dintre cele trei variante ale parabolelor, am observa ca versiunile lui Matei si Luca sunt foarte asemanatoare intre ele, si prezinta unele deosebiri fata de cea a lui Marcu. 

Exegetii le-au analizat in cel mai minutios mod, de la timpul sau diateza verbelor, la cazul substantivelor.

Pentru ca nici eu nu sunt o specialista si cei care ajung aici nu cred ca vor sa afle neaparat amanunte stiintifice, prin analize gramaticale pe text, foarte importante dealtfel, incerc sa rezum :

Parabolele abordeaza doua mari teme, esentiale pentru crestinism:

Imparatiei lui Dumnezeu si mantuirea omului, teme pe care Domnul Iisus le explica apostolilor, inca ancorati in realitatea lumii lor, ca ei sa inteleaga diferentele intre lumea noastra si cea a lui Dumnezeu, intre trairea in pacat si salvarea (mantuirea) noastra mult dorita, intre mortalitate si vesnicia care ne face  locuitori ai acestei Imparatii.

Dupa cum aflam din Cartile Istorice ale Vechiului Testament, poporul lui Israel, si-a rezolvat, o vreme, problemele legale prin Judecatori! La un moment dat insa, nu i-a mai vrut pe acestia si au cerut lui Dumnezeu sa le dea un rege, un imparat, un conducator puternic, asa cum aveau popoarele vecine. 

Dumnezeu a ingaduit, in final, ca si poporul Sau sa aiba un conducator unic - desi stia bine ca asta va insemna inceputul departarii izraelitilor de Dumnezeu! 

Precum va demonstra istoria, fiecare din regii lor s-a purtat tot mai rău,  "mai rau decât toți părinții săi”! 

Dar nu au fost tot "mai rai" atat prin faptul ca si-au subjugat supusii, cat pentru ca s-au departat de Legea data de Dumnezeu lui Moise - si-au luat femei pagane si au uitat ei insisi de "Dumnezeu lui Avraam"!,  dand un exemplu rau poporului, care a rupt treptat comuniunea cu El.

Lui David i s-a prorocit că din el se va naște Mesia, adica Salvatorul! Astfel poporul, vazand ca lucrurile merge din rau in mai rau, si-a inchipuit ca Insuși Dumnezeu va veni să împărățească peste Israel… 

De aici vine confuzia privind Imparatia lui Dumnezeu! 

Iudeii nu se vedeau urcati in Imparatie dumnezeiasca ci Il voiau pe Dumnezeu coborat intre ei pentru salvarea deplina a poporului Sau! Ceea ce avea sa se intample, prin intruparea lui Iisus. 

Din nefericire insa nu L-au recunoscut si l-au rastignit!

Dar cu ce se aseamana in fond Imparatia lui Dumnezeu?

Iisus spune ca Imparatia este :

1. Asemenea grauntelui de mustar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. 

Dar, pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, suntem sfatuiti sa fim atenti si sa folosim usa potrivita, anume usa cea stramta, usa care, pentru multi nu doar ca e stramta ci va ramane chiar inchisa!

Cuvintele Mantuitorului au starnit si continua sa starneasca controverse. Este si cazul acestor parabole, cu teme sensibil importante! 

Frumusetea si natura divina a parabolelor lui Iisus deriva din aceea ca au, in spatele unei evidente simple, firesti, un mister infinit si o nesfarsita putere de a restaura, prin simbolurile folosite, trairea intru credinta, chiar gasirea extazului mistic!

Desi traim, din vremea creatiei, miracolul prin care dintr-o samanta mica, care trece printr-un proces de descompunere - care trebuie mai intai sa moara - se naste spicul de grau cu o multime de alte seminte, sau stejarul falnic ori arbustul de mustar, pana azi nu incetam sa ne minunam!

Puterea semintei este foarte mare, uriasa fata de dimensiunea ei!
Exemplele acestea au menirea sa arate ca Imparatia lui Dumnezeu nu este ceva complet diferit de realitatea noastra si totusi este... altceva!

Grauntele de mustar devine un copac, asa cum aluatul, "ascuns" de femeie in faina, devine o masa uriasa de framantatura. 

Unii au vazut in aceste exemple dezvoltarea bisericii, altii a credintei, altii rezultatul propovaduirii apostolilor, sau puterea de crestere duhovniceasca a predicarii Evangheliei.

In mod evident prima însușire a Imparatiei lui Dumnezeu este  dimensiunea ei. In micime ii sta forta ei! De fapt, Iisus ne si spune că omul care vrea sa fie cel mai mare dintre noi trebuie sa fie cel din urmă si slujitorul tuturor, ca si El, care S-a făcut cel din urmă, fost slujitorul tuturor, batjocorit și care a murit tintuit pe cruce!

Dumnezeu este iubire si forta iubirii nu constă în a umbri, nici în eul propriu, care e capabil sa ocupe toate spațiile și nu lasă loc nimanui… Puterea iubirii sta in puterea sa de a se restrânge astfel incat poate lăsa tot locul celuilalt. 

Când iubesti tu te micsorezi, nu vrei sa stralucesti, si, diminuindu-ti egoismul, inima ta se lărgește la nesfarsit si continuu pentru a-l primi pe celălalt in ea. 

Egoismul are facultatea de a se extinde, de a se umflă, si nu lasa loc celuilalt, însă iubirea il lasa pe celalalt sa creasca.

Iisus este mereu Cel din urmă, Cel care S-a dat pe Sine pentru noi iar noi dacă am înțeles iubirea Sa pentru noi nu putem face altceva decat să-L iubim si sa fim asemenea Lui!

2. Este "Asemenea este aluatului, pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul."  

Episcopul Nicolae Velimirovici, o considera pe aceasta femeia simbol al lui Hristos! Iata talcuirea sa:

"Puteți crede că Mântuitorul Hristos s-a înfăţişat pe Sine sub chipul unei femei, în două din parabolele Sale? 

Una este cea a femeii care a luat trei măsuri de făină şi a făcut aluat. (...)
Iisus a zis: Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13, 20-21)

Aceasta e o altă parabolă tainică a lui Hristos, pe care mulţi o găsesc greu de înţeles. Tema actuală, luată din viaţa de zi cu zi, este simplă şi clară. Din cele mai vechi timpuri soţiile s-au ocupat cu asta; ele iau făina, o pun în vase, fac dospeala, frământă aluatul şi îl coc. Aceasta a fost îndeletnicirea zilnică a femeii casnice în Orient şi in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimănui prin minte să ia această îndeletnicire simplă ca o înfăţişare sau ca simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acestă îndeletnicire gospodarească obişnuită şi a folosit-o pentru a explica ceva uluitor şi extraordinar. Putea să îşi înfăţişeze Sieşi pe propria Sa mamă la lucru...

Voi pune următoarele întrebări cititorului Evangheliei:
- De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, în locul bărbatului, de vreme ce bărbaţii au fost brutari de-a lungul secolelor? 

- De ce drojdia, de vreme ce azima [pâinea nedospită] era folosită în mod obisnuit? 

- De ce femeia a luat trei măsuri, şi nu una sau două sau patru? 

- În sfârşit, ce legătură sau ce asemănare se găseşte între stăpânirea lui Dumnezeu şi lucrul în bucătărie al unei gospodine?

Dacă acestor întrebări nu le putem da un răspuns, cum am putea înţelege parabola? Şi încă a le răspunde fără o cheie duhovnicească ar duce doar la alte dificultăţi. 

Toate parabolele se tratează cu superficialitate, dar înţelesul lor adevărat zace în profunzime. Ele plac ochiului şi par îndeajuns de evidente, dar privesc duhul şi duhovnicescul.

Această parabolă are o dublă interpretare spirituală.
Intaia interpretare are de-a face cu cele trei rase principale ale omenirii, iar a II.a  cu cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc.
Pe scurt, ceea ce este remarcabil şi neobişnuit în parabola aceasta este procesul istoric şi personal al mântuirii omului.

După Potopul cel Mare, au răsărit, din fiii lui Noe – Sem, Ham şi Iafet –  trei rase de oameni, semiţii, hemiţii şi iafetiţii. 

Acestea sunt cele trei măsuri de făină în care Hristos pune drojdia Sa cerească – Sfântul Duh, Care însemnează că El a venit ca Mesia şi Mântuitor al tuturor neamurilor şi naţiunilor omenirii fără excepţie.
Asa cum, cu drojdie, o femeie poate transforma făina firească în pâine, şi Hristos, prin Duhul Sfânt, transformă oamenii fireşti în copii ai lui Dumnezeu, în vieţuitori nemuritori ai Împărăţiei Cereşti. Din această cauză, potrivit învăţăturii ortodoxe, sfinţii sunt numiţi îngeri pământeşti sau oameni cereşti, deoarece, fiind „dospiţi” de Duhul Sfânt, nu mai sunt "făina obişnuită" sau azimi nedospite, ce zac pe pământ, ci sunt pâine dospită care s-a înălţat. 

Potrivit Bibliei, azima era pâinea sclavilor, în timp ce pâinea dospita era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxă foloseşte pâine dospită la Sfânta Împărtăşanie! Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii, Rusaliile, când Duhul Sfânt a coborât din cer asupra Apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul timpului când totul va fi dospit. A

ceasta este, deci, interpretarea istorică a parabolei misterioase despre brutareasă.

Cea de-a doua interpretare este psihologică şi personală, şi priveşte cele trei facultăţi sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima şi voinţa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gândi, puterea de a simţi (a iubi) si puterea de a acţiona.

Acestea sunt cele trei măsuri nevăzute ale sufletului omului lăuntric. 

Aceste trei puteri fie rămân pe de-a-ntregul nedospite, precum pâinea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei şi ipocriziei.
Ne amintim ca Hristos le-a spus ucenicilor săi să se păzească de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plămadă lumească şi omenească, care vlăguieşte toate puterile sufletului şi îl lasă infirm şi bolnav. 

Dar Mântuitorul Hristos a adus pe pământ un aluat nou pentru a înălţa puterile sufletului.

Cei ce primesc această nouă plămadă cerească prin Botez în numele Sfintei Treimi sunt numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, moştenitorii Împărăţiei veşnice. 

Ei nu vor muri, căci chiar atunci când vor părăsi trupul, vor fi vii şi vor trăi veşnic. Aceast aluat ceresc îi umple cu lumina gândirii, cu căldura iubirii dumnezeieşti şi slava faptelor bune. 

Toate cele trei puteri ale sufletului cresc împreună în armonie şi se înalţă către cer, către desăvârşire. Precum Domnul a zis: Fiţi, dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Femeia a fost luată ca model de desăvârşire şi nu bărbatul, şi Hristos S-a comparat El Însuşi cu o brutăreasă, deoarece femeia – ca soţie şi mamă – pregăteşte pâinea pentru familie într-o manieră iubitoare, pe când brutarul coace pâinea spre a o vinde, pentru profit.
Tot ceea ce Hristos a făcut pentru omenire a fost făcut din dragoste curată şi, prin urmare, El se compară cu o brutareasă. (...) Înţelesul istoric şi psihologic al parabolei este precum un stejar rămuros ce creşte dintr-o ghindă, pentru că este cu adevărat măreţ în amploarea sa istorică şi profund în adâncimea sa psihologică."

Parabolele sugerand o serie de obstacole, greu de trecut, i-au facut pe unii sa-I puna intrebarea: 

Doamne, puțini sunt, oare, cei ce se mântuiesc?

Raspunsul Mantuitorului este iasasi unul metaforic:

Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulți, zic vouă, vor căuta să intre, și nu vor putea. După ce se va ridica stăpânul casei și va încuia ușa și veți începe să stați afară și să bateți la ușă, zicând: Doamne, deschide-ne! - și el, răspunzând, vă va zice: "Nu vă știu de unde sunteți!" Atunci voi veți începe să ziceți: "Am mâncat înaintea ta și am băut și în piețele noastre ai învățat". Și el vă va zice: "Vă spun: Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății." 

Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților, când veți vedea pe Avraam și pe Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe voi, aruncați afară. Și vor veni alții de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în Împărăția lui Dumnezeu.” 

Iata cum talcuieste acest pasaj Sfantul Teofan Zăvorâtul:

Poarta cea strâmtă înseamnă viaţa, nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac; 

poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare. 

Aşadar, poarta ce duce în Impărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi a trece prin ea. 

Cum şi prin ce să ne strâmtorăm? Prin poruncile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor pătimaşe ale inimii. 

Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: „Nu vă mâniaţi” şi strâmtorează-ţi inima prin ea. 

Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta. 

Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc şi înfrânează-ţi prin asta înfumurarea; la fel şi cu oricare altă patimă. 

Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din dumnezeieştile Scripturi şi păstrează-le în minte. 

Îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndreptată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit. În aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia Cerurilor.(Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 236-237)

Minunat, nu-i asa!

Sfanta Scriptura e plina de replici, de exemple pilduitoare care sa ne ajute sa trecem prin usa cea stramta in Imparatia lui Dumnezeu! 

Acolo ni se va dezlega de indata taina tuturor simbolurilor, a tuturor metaforelor Mantuitorului! 

Pana una, alta, noi, aici si acum, continuam sa ne inchipuim, sa ne imaginam Imparatia cea vesnica si sa tanjim dupa ea, straduindu-ne, dupa puteri, sa ne ridicam dupa fiecare cadere, cu ajutorul harului si al milostivirii Lui Dumnezeu, care a pus in noi puterea si dorinta de a-L cunoaste si de a-L intalni!

Amin