LEGATURA BIZARA INTRE TAXE SI IUBIRE

În vremea aceea căpeteniile preoților și cărturarii au trimis la Iisus pe unii dintre farisei și din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând fățărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un dinar ca să-l văd. Și I-au adus. Și i-a întrebat Iisus: Ale cui sunt chipul acesta și inscripția de pe el? Iar ei I-au zis: Ale cezarului. Atunci Iisus le-a zis: Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Iar ei se mirau de El.”

Marcu 12, 13- 17

Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu....„

Exista asadar un anume raport de fidelitate între un creștin și stat. 

Afirmatia nu vrea sa spună că un creștin  nu recunoaște statul ci autoritatea lui Dumnezeu, nici ca el se folosește de stat numai in masura in care trage foloase iar când nu-i mai folosește, îl ignora. Nu! Creștinul trebuie, are datoria să fie loial față de stat (cf. Rm. 13).

Iisus ne spune insa că mai există si un alt fel de loialitate cu care crestinul e dator : „Să-I dăm lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”…

Si ce este a lui Dumnezeu daca nu IUBIREA!

Dumnezeu ne cere să iubim - pe EL și pe aproapele nostru! E vorba de acea iubire de tip AGAPE, neconditionata si izvor de viata!

Statul cere ceea ce este al lui, daca nu suntem corecti, potrivit intelegerii, va trebui sa dam seama!

Dacă noi nu-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, atunci se poate naște orice fel de stat, putând să se nască o normă prigonitoare, o forță supremă care sa stăpâneasca cu violență totul și peste toți… Sunt lucruri care s-au întâmplat și care se întâmplă mereu,  în zilele noastre, si care sunt tot mai vizibile.

Așadar, este un text ceva mai complicat decât pare la prima citire.

"Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu". înseamnă de fapt a da fiecăruia ce-i al lui, ceea ce aduce pacea sociala si randuiala in credinta!

"În vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” le avem si pe „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. 

Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, aşa cum se cuvine, dari au căzut chiar cu totul în uitare. 

Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi atat conţinutul cat şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea şi clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase.
Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; şi tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu!

Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu - în plan intelectual, moral şi estetic - iar secularizarea (slujirea duhului vremii) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie şi în toate instituţiile. În ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni şi nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite si acceptate  în societate şi că societatea înclină către o necredinţă generală?"

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 230-231)