EVANGHELIA DE DUMINICA
Luca 18, 35-43
VINDECAREA ORBULUI DIN IERIHON
În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit.Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.
Această minune este săvârşită de Domnul Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”.
Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său.
Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, Iisus porneşte spre Ierusalim, unde, prin patima Sa, va mântui lumea.
Este un drum lung, pe care îl străbate pe jos, împreună cu ucenicii Săi (cei Doisprezece si probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei, un întreg alai care Îl înconjoară şi pe care îl conduce)!
Drumul este o „urcare” la propriu (Galileea fiind mai jos de Ierusalim, care este pe un munte), dar şi duhovnicesce, Galileea reprezentand lumea căzută, pe cand Ierusalimul era socotit Împărăţia lui Dumnezeu!
Prin moartea Sa, prin Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui.
El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea Sa mântuitoare ca pe o taină, ca „[Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (cf.Ps 110, 4), la Ierusalim, unde se găsea Templul lui Dumnezeu.
Un fapt neobisnuit este acela că Domnul nu merge pe drumul direct dintre Galileea şi Ierusalim ci trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10, 1 şi Mt 19, 1), adică în Pereea, coboară apoi de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte, pentru a intra în Ierihon (care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu).
De la Ierihon va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt ( diferenţă de nivel fiind de aproape 1000 m pe o distanţă de 23 km).
Toate cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, cu mici diferente:
La Sfântul Matei (20, 29‑34) şi la Sfântul Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sfântul Luca intră.
La Sfântul Matei, sunt doi orbi (şi doar unul singur la Sfântul Marcu şi Sfântul Luca), iar Sfântul Marcu ne dă şi numele orbului (Bartimeu, fiul lui Timeu), lucru unic în Evanghelie.
În rest, relatarea minunii este aproape aceeaşi.
Orbul (Bartimeu) șade pe marginea drumului şi cerşeşte.
Deşi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb (el a pierdut „lumina cunoaşterii”, adică intimitatea, comuniunea cu Dumnezeu, şi a ajuns în tovărăşia demonilor).
Orbul nu face nimic (nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”); e aşezat pe marginea drumului, deci nu este pe drum, caci nu ştie încotro să meargă, şi‑a pierdut calea, direcţia (nu are ţel), şi cerşeşte (pierzându‑şi unica sa bogăţie, „prietenia lui Dumnezeu”, este sărac şi neajutorat şi traieste din pomană).
Acest om nu poate vedea, dar are urechi, şi inca urechi bune (caci orbii au un auz foarte fin din fire, compensând lipsa vederii!). Si aude larma mare, zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce era neobisnuit în acel sat pierdut din Iudeea.
Nu poate vedea, dar poate vorbi si ii întreabă pe cei din jurul său ce se petrece. Iar oamenii îi răspund: „Trece Iisus Nazarineanul”.
Acest nume îl mişcă, inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel - nu se vorbea decât de El. Intelighenţia evreiască - preoţii, cărturarii şi fariseii - era foarte scandalizată de acest lucru; gelozia lor faţă de El va fi de fapt cauza reală a osândirii Sale la moarte.
Poporul reactioneaza instinctiv si orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”.
"Iisuse", este un cuvant mare, este Acel Nume mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul!
„Fiul lui David” (adica Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie din semintia lui David!), „miluieşte‑mă!” este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt către Dumnezeu, care ne îngăduie să reconstruim legătura cu El, izvorul nostru! Este aproapeechivalent cu Rugăciunea lui Iisus.
Şi chemarea asta n‑o spune, ci o strigă. Strigă pentru că e galagie şi el vrea cu orice preţ să fie auzit de către Rabbi!
Strigatul lui îi deranjează insa pe oameni, care îl si ceartă. Dar el nu îi ia în seamă şi strigă „şi mai tare”.
Strigătul este vital pentru el, intocmai pruncului care plange pentru a atrage atenţia mamei lui!
Orbul ştie că Iisus este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenţiile sociale...
Iisus a auzit si se opreşte. Dumnezeu se opreşte când omul strigă către El, Domnul îl aude!
Rabbi porunceşte să fie adus in fata lui omul care striga dupa El (şi despre care nu ştie neapărat că este orb!).
In acel moment cursul istoriei personale a acestui orb se va schimba. In Evanghelia dupa Marcu sunt două precizări interesante:
- cei care merg să‑l caute pe orb şi care sunt, desigur, ucenici de-ai Sai (poate chiar Petru!?) îi spun orbului: „Ai credinţă, ridică‑te, te cheamă”, adica "Rabbi este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni fara sa-i ajute si face întotdeauna minuni"!
- si evanghelistul mai spune ca: „orbul îşi aruncă haina şi sări...”: adica orbul se dezbraca de omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii!
Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.
Orbul este dus inaintea Domnului care ii pune o intrebare ce poate părea ciudată: „Ce voiesti sa-ti fac?”.
De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic.
Este mai întâi o cercetare duhovnicească ( adica "crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că Eu sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai tu credinţă în Dumnezeu? )
Si este şi o responsabilizare a persoanei : "Vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaţa cu adevarat?
Hristos nu cere niciodată: ne lasa să ne regăsim singuri măreţia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi!
Si, iata, cum cu pricepere, face din acel fost cerşetor un luptător duhovnicesc!
De îndată, omul II răspunde sub forma unei confesiuni:
„Doamne, să văd!”. Si spune chiar aşa, „Doamne”, Kyrie, adica Dumnezeu, mărturisind astfel că Rabbi Ieshua este Fiul lui Dumnezeu: "Da, Tu ai puterea de a mă vindeca, de a‑mi deschide ochii; da, Tu eşti cu adevărat lumina lumii."
Răspunsul lui Hristos este unul teologic:
„Vezi, credinţa ta te‑a mântuit”. adica, "Eu pot să te vindec fără să îţi încalc libertatea, doar pentru că ai credinţă. Şi această vindecare nu este numai fizică: eşti mântuit, pentru că Eu am venit „să mântuiesc pe cei pierduţi!”.
Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeşti pentru că „a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră”.
Şi imediat, omul, vindecat, Il urmează pe Iisus: se porneşte la drum, urmandu-L pe Cel care este Calea (Ioan 14, 6).
Şi‑a schimbat viaţa!
Este o frumoasă pildă pentru noi.
Nu trebuie să deznădăjduim niciodată şi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date.
Trebuie să rămânem liberi faţă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil faţă de mine însumi.
Hristos ne învaţă să fim luptători duhovniceşti, să nu ne dăm niciodată bătuţi.
Pr. Noël TANAZACQ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu