CE ESTE SI DE CE NOI NU SERBAM ZIUA SAMBETEI

„În vremea aceea, pe când mergea Iisus într-o sâmbătă prin holdele de grâu, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice. Și fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine? 

Iar Iisus le-a răspuns: Oare niciodată n-ați citit ce a făcut David când a avut trebuință și a flămânzit, el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții, și a dat și celor ce erau cu el? 

Și zicea lor: Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. 

Și iarăși a intrat în sina­gogă. 

Era acolo un om având mâna uscată. Și Îl pândeau pe Iisus, să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. 

Și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Apoi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau. 

Atunci, privindu-i cu mânie și întris­tân­du-Se de învârtoșarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Și a întins-o, iar mâna lui s-a făcut sănătoasă.” Luca 14: 1-11

 

Prima relatare privind creatia, petrecuta in şase zile, cuprinsa in Facere 1, se încheie cu odihna lui Dumnezeu şi consfinţirea sabatului: 

„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“ (Facere 2, 2-3).

După ce Dumnezeu l-a creeat pe om, in cap. Facere 2, 1 se spune: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor“. 

Este o concluzie fireasca a inceputului („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ - Facere 1, 1),  care arată că s-a desăvârşit ceea ce a fost început. 

Omul este astfel ca un sumum al creatiei, cununa ei, o împlinire a universului care fusese zidit pentru el. 

 „Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor…“ (Facere 2, 4). Acest verset ne sugereaza că sabatul constituie, ca şi omul, un apogeu al creatiei!

In text, sabatul apare diferit de celelalte zile pentru că doar acestei zile îi lipseşte formula finală „a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua cutare“. Acest fapt îl plasează într-un orizont deschis, neînserat, care va capata o mare importanţă teologică.

Ziua de odihnă nu este numită direct „sabat“! Evreii îşi numărau zilele săptămânii, ca şi grecii,  prima zi fiind „duminica“. 

De altfel, verbul „a se odihni“ din Facere 2, 2 se spune şabat, ceea ce constituie o aluzie (dar nu şi etimologic) pentru sabat. 

In Decalog, porunca a treia privea sabatul, Ieşire 20, 8-11 „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (în originalul ebraic „sabat“), ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine“.

Dumnezeu a lucrat şase zile, asa ca şi omul trebuie să-şi facă doar în şase zile treburile. 

Dumnezeu a sfinţit ziua de odihnă, la fel si omul trebuie sa imite gestul divin, „sfinţind“ (Ieşire 20, 8) sabatul. 

Omul îşi merită astfel poziţia de cunună a creaţiei, doar pentru că el, fiind creat după chipul lui Dumnezeu (concept cheie cf. Facere 1, 26-27), imită lucrarea Creatorului său, prin aducerea aminte de sabat.

Sabatul este o realitate care există dinainte de darea Legii, pe Muntele Sinai (conf.Ieşire 20 şi următoarele). 

Într-un episod petrecut înainte de ajungerea la Sinai, Israelul va cunoaşte pentru prima dată mana (Ieşire 16). Odată cu mana, Israelul învaţă şi realitatea sabatică, pentru că mana, care trebuia adunată doar atat cât se consuma în ziua respectivă, este însă strânsă în măsuri duble în ziua a şasea (v. 22). 

Moise, fiind înştiinţat, le explică: „Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului“(v. 23). 

Sabatul este astfel descoperit, el fiind o realitate prezentă în lume încă de la creaţie.  Dumnezeu a pus un anume ritm creaţiei, ritm pe care omul căzut l-a pierdut din vedere! Dar,  prin apropierea de locul primirii Legii, trebuia să-l recapete.

În adaosurile la redactarea preoţească, se precizează că sabatul este „semn“ dat lui Israel: 

Textul din Ieşire 31, 13-14) ne spune ca sabatul este semn!

 " Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu“  

Semnul se referă la ceva special in cadrul comunitatii. În timpul exilului babilonian şi după aceea, şi babilonienii aveau „zile de odihnă“ pe care le numeau şapattu, însă odihna din acea vreme era dictată de necesitate. Erau de fapt zile nefaste, în care nu trebuia să faci nimic, pentru că lucrarea aduce ghinion! 

Sabatul ebraic constituia împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu!

De ce Biserica respectă duminica şi nu sabatul?

(...) Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, pentru că lucrarea nu-L oboseşte. Este o manieră de exprimare care îl priveşte însă pe om. 

În antichitate, munca era, în general,  fizică. Împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu aducea de aceea desfătarea mult dorită după şase zile istovitoare, dar, în sens duhovnicesc, aducea  şi înţelegerea că la Dumnezeu este odihna inimii, pacea şi fericirea!

Respectarea sabatului, ca ceva sfânt, ca o sărbătoare, îi conferea credinciosului gustarea din odihna eshatologică, spre care tinde întreg cosmosul pentru că i-a fost însămânţată încă de la creaţie.

Literatura intertestamentară va considera chiar că Dumnezeu Însuşi respectă de atunci sabatul, ca şi îngerii, iar Israelul a fost ales pentru că a acceptat să respecte sabatul (Cartea Jubileelor)!

De ce, atunci, dacă sabatul este atât de sfânt, Biserica îl ignoră? 

De ce noi respectăm duminica şi nu sabatul (sâmbăta)? 

În Noul Testament nu găsim nici o poruncă prin care să se reglementeze respectarea duminicii şi nici una prin care sabatul să fie abrogat? Nu dispreţuim astfel ceea ce Dumnezeu a lăsat sfânt?

Există încetăţenită ideea că abia împăratul Constantin a hotărât respectarea duminicii, fiind ziua soarelui, iar el fiind în Galia adeptul unui cult solar. 

De fapt, împăratul Constantin a legiferat ţinerea duminicii, dar prin aceasta nu a adus o inovaţie, ci a stabilit o practică mult mai veche, care ajunge până în perioada Noului Testament. 

Merită trecute în revistă exact aceste rădăcini biblice ale respectării duminicii.

Mai întâi, în Epistola către Evrei cap. 3-4, autorul discută concret problematica zilei de odihnă. 

Se recunoaşte că Dumnezeu le-a spus israeliţilor că nu vor intra în odihna Lui (este citat Psalmul 94, 12) (Evrei 3, 11), ei neputând să intre pentru că au fost necredincioşi (v. 19), deşi odihna era pregătită de la întemeierea lumii (este citat Facere 2, 2) (Evrei 4, 3-4)! 

„Pe când noi, zice Pavel,  fiindcă am crezut, intrăm în odihnă“! (Evrei 4, 3), prin „noi“ înţelegându-se desigur membrii Bisericii.

„Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi (…) Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă“ (Evrei 4, 6-8). 

Avem de-a face în mod clar cu o schimbare, „o altă zi“ (alle hemera - v. 8), hotărâtă „iarăşi“ (palin - v. 7). Această zi, numită chiar „astăzi“ în v. 7, ceea ce arată iminenţa zilei, este clar o zi de odihnă (sabatismos), sabatizare. 

Este o nouă zi, care o înlocuieşte pe cea veche doar formal, pentru că păstrează nealterat conţinutul teologic al odihnei dumnezeieşti, al sabatului.

Altfel spus, pentru că israeliţii au eşuat în intrarea în odihna Domnului, poporul lui Dumnezeu cel nou primeşte o nouă sabatizare, iminentă, astăzi. 

Care ar putea fi noua sabatizare?

Apocalipsa 1, 10 conţine pentru prima dată termenul „ziua domnească“ (kyriake hemera) sau „ziua Domnului“, ceea ce înseamnă o referire clară la duminică. 

Cuvântul românesc chiar derivă de la dominica dies „ziua domnească“, iar în greacă kyriake a rămas până astăzi denumirea obişnuită pentru duminică.

Astfel, ziua duminicii, prima zi a săptămânii (mia ton sabbaton), preia importanţa sabatică, datorită semnificaţiei sale de zi a Domnului. 

În Vechiul Testament ziua Domnului (ebr. yom Iahve) era ziua biruinţei asupra vrăjmaşilor, ziua pedepsirii celor păcătoşi şi a răsplătirii drepţilor. 

Ziua domnească din Noul Testament este ziua Învierii, pe care Avraam a văzut-o şide care s-a bucurat (Ioan 8, 56). 

arătând nu că ar exista a opta zi (săptămâna avea doar şapte zile), ci în sensul că ziua Învierii depăşeşte cadrul timpului obişnuit, inaugurând veşnicia. 

Se poate compara această idee cu finalul rămas deschis al zilei a şaptea din Facere 2, 2-3.

Sf. Iustin Martirul şi Filozoful va vorbi de ziua aceasta ca fiind noua zi a creaţiei. 

Dacă prima creaţie a început duminica, tot duminica, de ziua Domnului, începe şi noua creaţie, în Hristos!

Putem concluziona că Biserica nu încalcă sabatul, ci creştinii sunt adevăraţii împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtăşesc de odihna lui Dumnezeu. 

Pentru că doar Învierea rămâne fundamentul intrării în împărăţia lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei.

Un articol de: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 19 Noi, 2009