Capitolul 18 al Evangheliei dupa Matei prezinta discursul Mantuitorului despre comunitate.
Acesta este al IV-lea discurs al lui Iisus si trateaza viata comunitatii! ( cel dintâi - Cuvantarea de pe Munte –proclamă noile criterii de viață, cele ale Fiului ; al doilea are ca tema misiunea – Cuvânt care se vestește tuturor ; al treilea – tema parabolelor explică misterul Împărăției prezente în lume!)
Comunitatea este locul în care in fapt rodeste Cuvântul Evangheliei.
Evanghelia ne spune că Dumnezeu e Tată și noi suntem fii: pe Tatăl nimeni nu L-a văzut vreodată, iar identitatea noastră de „fii” se confirma în comunitate. Așadar, tocmai comunitatea creștină este locul trairii Împărăției lui Dumnezeu pe pământ si acesta este misterul prezenței lui Dumnezeu în lume și misiunea Fiului .
Raportul meu cu un străin este raportul meu de fiu al lui Dumnezeu; este prezenta simtita a lui Dumnezeu ca Tată în lume.
În epoca noastră, nu mai există entitate comunitară – adică micul sat sau parohie cu identitatea sa – ci totul este globalizat, mondializat… si potrivit acestui lucru omul poate trăi într-un apartament de bloc fără să-și cunoască vecinul…
Primul nucleu comunitar era familia, care azi pare sa fie si ea pe care de disparitie!
Dar care este fundamentul conviețuirii, al trăirii împreună?
Omul a fost creat pentru a sta împreună cu alții: „Nu-i bine ca omul să fie singur” a spus Dumnezeu în Facerea.
De ce? Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este singur! Dumnezeu este comuniune, relație, companie, iar omul se realizează tocmai în comuniune, în compania celorlalti.
Cea mai frumoasă latură a comunității creștine este că aceasta nu-i alcătuită din persoane brave, perfecte, exemplare, care nu greșesc, căci dacă ar fi alcătuită astfel, nimeni nu ar putea face parte din comunitatea creștină…
Comunitatea este alcătuită din „cei mici”, din cei „păcătoși”, din cei „pierduți”, care însă știu să se ierte si sa ierte, după cum și ei sunt iertați.
Așadar, comunitatea e locul în care toate limitele, slăbiciunile, micimea și păcatele noastre devin ale unei comuniuni mai profunde.
Cea mai frumoasă latură a comunității creștine este că aceasta nu-i alcătuită din persoane brave, perfecte, exemplare, care nu greșesc, căci dacă ar fi alcătuită astfel, nimeni nu ar putea face parte din comunitatea creștină…
Comunitatea este alcătuită din „cei mici”, din cei „păcătoși”, din cei „pierduți”, care însă știu să se ierte si sa ierte, după cum și ei sunt iertați.
Așadar, comunitatea e locul în care toate limitele, slăbiciunile, micimea și păcatele noastre devin ale unei comuniuni mai profunde.
Cartea Facerea, când notează că Dumnezeu a creat omul – bărbat și femeie – după chipul și asemănarea Sa, nu vrea să afirme că bărbatul singur e după chipul lui Dumnezeu sau că femeia singură e chipul lui Dumnezeu, ci omul ca bărbat și femeie, adică relația dintre cei doi este chipul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este relație. Așadar, de aici incepe limita noastra, prin faptul că suntem limitați.
Dacă un om nu ar accepta limita sa și nu ar accepta darul (dăruirea) celuilalt în limita sa, nu ar exista relație, nu ar exista iubire și nu ar exista chipul lui Dumnezeu. Și acest adevăr este valabil în cazul fiecărei limite.
In pericopa de azi, in primele cinci versete , Matei ne spune că dacă devenim prunci, intrăm în Împărăția cerurilor. Si intelegem ca asta este o conditie si ca, dacă nu vom deveni ca pruncii, nu vom intra in ea.
Comunitatea creștină este pe pământ anticiparea Împărăției cerurilor doar cu condiția să devenim prunci.
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis:
Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor?
Această întrebare apare de mai multe ori în Noul Testament (Marcu 9, 33; Marcu 10)
Concurenta si competitivitatea exista din timpuri biblice, deci e foarte veche. Dintotdeauna societatea s-a structurat, s-a clasificat in functie de diferite criterii.
Astfel, cel mai important este cel care stă deasupra. Dedesubt stă cel neputincios, sărăcuț, care a pierdut în competiție! Ierarhia este un lucru primar, animalic !
Astfel, cel mai important este cel care stă deasupra. Dedesubt stă cel neputincios, sărăcuț, care a pierdut în competiție! Ierarhia este un lucru primar, animalic !
Instinctiv și spontan omul crede că realizarea sa constă în a fi in varf, si ca, pentru a fi mare, trebuie să se urce.
Nevoia de a urca, de a fi mare, denota că omul se simte foarte mic! Aceasta este si esenta certei expusa în Evanghelia după Marcu!
Matei, în schimb, nu vorbește despre nicio galceava; așază problema la începutul discursului despre comunitate, pentru a arata „cine este mai mare”. Căci, în fond, omul stă împreună cu alții pentru că e mișcat de dorința după „mai mult”; omul dorește să fie „tot mai mult”.
Omul este chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este mare, ba, mai mult, El este cel mai mare , deci omul dorește să fie mereu „tot mai mare”, să se realizeze într-o măsură tot mai mare.
Problema pentru om este să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat „a fi mare” și „a fi mai mare”.
Evanghelia ne învață cum să realizăm acest „mai mare”.
Așadar, nu-i greșit să căutăm să fim „mai mari”, să ne realizăm. Însă ce înseamnă „să ne realizăm”.?
Iisus ne arata un paradox: „a ne realiza” înseamnă să devenim „prunci”, adica „cel mai mare este cel care devine prunc”!
Suntem chemați să înțelegem asta!
Evanghelia ne învață cum să realizăm acest „mai mare”.
Așadar, nu-i greșit să căutăm să fim „mai mari”, să ne realizăm. Însă ce înseamnă „să ne realizăm”.?
Iisus ne arata un paradox: „a ne realiza” înseamnă să devenim „prunci”, adica „cel mai mare este cel care devine prunc”!
Suntem chemați să înțelegem asta!
Daca inlocuim noțiunea de „mai mare”, cu cea de „mai potrivit” si ne intrebam cine e mai potrivit pentru Împărăția cerurilor, intelegem ca potrivit nu este cel care se înalță – așezându-se deasupra altora – ci acela care se dedică slujirii celorlalti!
Iisus așază pruncul în mijloc. Și întregul Sau discurs se va desfășura în jurul acelui prunc care va rămâne în centru.
Pruncul ne sugereaza duioșie, simplitate, inocență, veșnicul prunc, omul adamic din noi care, din nefericire, a crescut si a decazut.
Iisus așază pruncul în mijloc. Și întregul Sau discurs se va desfășura în jurul acelui prunc care va rămâne în centru.
Pruncul ne sugereaza duioșie, simplitate, inocență, veșnicul prunc, omul adamic din noi care, din nefericire, a crescut si a decazut.
Noi suntem obișnuiți să vedem mereu un prunc împreună cu părinții și cu bunicii sai.
În realitate, pentru greci cuvântul pais – copil – mai însemnă si sclav, serv și asta ne sugereaza felul in care era văzut un prunc în vremea aceea.
În realitate, pentru greci cuvântul pais – copil – mai însemnă si sclav, serv și asta ne sugereaza felul in care era văzut un prunc în vremea aceea.
Pentru evrei, pruncul era doar un adaos al femeii, care, la rândul ei era o proprietate a soțului; pruncul îl simbolizează pe cel care nu are nimic, nu este nimic și devine ceea ce alții fac din el.
Pruncul nu există: ființa sa este aceea de „a fi a altuia”; dacă este al nimănui, pruncul nu poate trăi. Pruncul e pură dependență; este al altuia. Este doar ceea ce primește. E fiu: dacă nu, atunci nu poate trăi. E nevoie sa fie primit, iubit, crescut!
Pe acest prunc – cu tot ceea ce înseamna el – Iisus îl așază în centrul comunității!
Iisus nu pune în centru pe cel care e mai mare, ci imediat după întrebarea: „Cine e mai mare?”, pune în centru limita extremă a omului, care e cel mic!
Iisus nu pune în centru pe cel care e mai mare, ci imediat după întrebarea: „Cine e mai mare?”, pune în centru limita extremă a omului, care e cel mic!
Pruncul reprezintă acea situație din care un om este chemat să iasă pentru a deveni mare; reprezintă ceea ce omul nu vrea să fie.
Toata stradania omului este tocmai să nu fie mic. Tot efortul sau este să iasă din statutul de dependenta, din nevoia de ajutor, de a fi autonom, autosuficient, să facă ceva util, valid, măreț!
Asadar, în urma întrebării „cine e mai mare?”, Mantuitorul așază în centrul comunității pe cel mai mic.
Asadar, în urma întrebării „cine e mai mare?”, Mantuitorul așază în centrul comunității pe cel mai mic.
Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor.
Primul lucru pe care ni-l spune este că trebuie să ne schimbăm optica asupra marimii!
Omul trebuie să devină mare, ba chiar să devină „mai mare” dar asta in functie de mărimea lui Dumnezeu.
El nu ocupă nici un loc, ci lasă spațiu altora! Dumnezeu e iubire iar iubirea da spațiu celuilalt si se restrânge.
Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Creatorul, este „restrângerea lui Dumnezeu”. Dumnezeu devine gazda, acceptare.
El nu ocupă nici un loc, ci lasă spațiu altora! Dumnezeu e iubire iar iubirea da spațiu celuilalt si se restrânge.
Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Creatorul, este „restrângerea lui Dumnezeu”. Dumnezeu devine gazda, acceptare.
Cu alte cuvinte, prin micsorare intelegem dimensiunea, marimea lui Dumnezeu! Mărimea lui Dumnezeu este opusă mărimii noastre: este mărimea în iubire!
Este necesară o schimbare care sa ne faca să devenim „precum pruncii”. Textul nu spune „să fim prunci”.
Nu trebuie să fim prunci, ci trebuie sa fim „ precum pruncii”!
Pruncii sunt cei care primesc totul, cei care nu au nimic, sunt fii și nu „stăpâni veșnici și atotputernici”!
Să devenim ca si pruncii inseamna sa fim niste fii caci tot ceea ce are un fiu a primit ca in dar: viața, existența, calitățile. Toate sunt un dar primit! Și apoi, pe toate acestea, le va dărui si el, le va pune apoi în slujba celorlalți!
A deveni prunci înseamnă a renaște intr-o viață nouă: a ști că suntem fiii iubiți ai lui Dumnezeu!
Este necesară o schimbare care sa ne faca să devenim „precum pruncii”. Textul nu spune „să fim prunci”.
Nu trebuie să fim prunci, ci trebuie sa fim „ precum pruncii”!
Pruncii sunt cei care primesc totul, cei care nu au nimic, sunt fii și nu „stăpâni veșnici și atotputernici”!
Să devenim ca si pruncii inseamna sa fim niste fii caci tot ceea ce are un fiu a primit ca in dar: viața, existența, calitățile. Toate sunt un dar primit! Și apoi, pe toate acestea, le va dărui si el, le va pune apoi în slujba celorlalți!
A deveni prunci înseamnă a renaște intr-o viață nouă: a ști că suntem fiii iubiți ai lui Dumnezeu!
A cunoaște iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine, mă ajută să înțeleg că eu sunt fiul Său și că tot ceea ce am și sunt am primit. Să devin prunc înseamnă deci să devin adult, înseamnă să devin mare, ca Dumnezeu!
În schimb, dacă eu cred că m-am creat (realizat) singur, e clar că nici măcar nu am un tată si nici nu pot fi fratele cuiva!
Acceptarea statutului meu de fiu este fundamentul comunității! Fără această acceptare, comunitatea e doar o vorba.
În schimb, dacă eu cred că m-am creat (realizat) singur, e clar că nici măcar nu am un tată si nici nu pot fi fratele cuiva!
Acceptarea statutului meu de fiu este fundamentul comunității! Fără această acceptare, comunitatea e doar o vorba.
Căci noi suntem frați în baza faptului că avem un Tată comun și pentru că toți suntem fiii Lui.
Și aceasta e condiția pentru a intra în Împărăție.
Până aici Iisus nu a răspuns inca întrebării „cine e mai mare” ci doar ne-a așezat pe calea cea buna.
Și aceasta e condiția pentru a intra în Împărăție.
Până aici Iisus nu a răspuns inca întrebării „cine e mai mare” ci doar ne-a așezat pe calea cea buna.
Mai înainte de a deveni mari, trebuie să știm cine suntem! Identitatea mea este să fiu un fiu si să fiu mic!
Dacă nu accept acest adevăr, niciodată nu voi deveni mare!
Persoana mare, adultă, este cea care admite că-i acceptată și deci, și ea îi accepta pe alții. Un om, simțindu-se fiu iubit, poate deveni tată și mama, adică poate si el să iubească.
Condiția intrarii stă în a primi acest dar al intrarii, este a trăi acceptarea micimii. Doar așa se intră în Împărăția Tatălui, trăind fratietatea!
Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor.
Acum Iisus răspunde întrebării.
Cuvântul „mic”, tapino, în limba greacă, este sinonim cuvintelor umilis - umil, jos, neînsemnat - și humus - pământ.
Problema e să fim ceea ce suntem, adică mici. Iar cel mai mic între toți, este cel mai mare.
Dacă nu accept acest adevăr, niciodată nu voi deveni mare!
Persoana mare, adultă, este cea care admite că-i acceptată și deci, și ea îi accepta pe alții. Un om, simțindu-se fiu iubit, poate deveni tată și mama, adică poate si el să iubească.
Condiția intrarii stă în a primi acest dar al intrarii, este a trăi acceptarea micimii. Doar așa se intră în Împărăția Tatălui, trăind fratietatea!
Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor.
Acum Iisus răspunde întrebării.
Cuvântul „mic”, tapino, în limba greacă, este sinonim cuvintelor umilis - umil, jos, neînsemnat - și humus - pământ.
Problema e să fim ceea ce suntem, adică mici. Iar cel mai mic între toți, este cel mai mare.
Acesta e misterul creștinismului: că cel mai mic e cel mai mare dintre toți! Pentru că cel mai mare este Dumnezeu.
Iar cel mai mic, cine este? Tot Dumnezeu! Caci El S-a făcut cel mai mic dintre toți, pentru a fi cu noi, ca noi! Pentru că măreția (mărimea) lui Dumnezeu este iubirea si iubirea te impinge sa te micsorezi pe tine pentru a-l creste pe celalalt pe care il iubesti!
In lumina aceasta, cel mai mic, în interiorul comunității, îl reprezintă pe însuși Dumnezeu - întemnițatul, cel fără haine, înfometatul, nenorocitul, ghinionistul, săracul, emigrantul, cel fara rădăcini, care nu valorează nimic în ochii noștri… este Domnul!
„De fiecare dată când ai făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ai făcut”, spune Iisus.
Pentru noi "acestia mici" e Domnul, iar pentru Tatăl este Fiul Său, care s-a lasat a fi ultimul dintre toți pentru a fi totul în toți!
Iisus S-a lasat pe Sine pentru ca nimeni să nu mai fie lasat de Dumnezeu.
Așadar, vreți să deveniți mari, cei mai mari?
Deveniți ultimii și slujitorii tuturor, precum Dumnezeu!
Acesta este masura realizării unui creștin.
Sa nu mai dominăm , ci sa fim în slujirea ultimilor, și, cu cât cineva slujește mai mult, cu atât este mai mare… adică cu atât se face mai mic. Deoarece cine slujește, se face mic!
Pe noi mereu ne deranjează celălalt, ori pentru că-i mai mare decât noi, ori pentru că nu are nimic să ne dea, adică nu valorează nimic… Dacă nu valorează nimic, îl disprețuim, dacă valorează mult, îl invidiem… Fapt pentru care conviețuirea este mereu
Sa nu mai dominăm , ci sa fim în slujirea ultimilor, și, cu cât cineva slujește mai mult, cu atât este mai mare… adică cu atât se face mai mic. Deoarece cine slujește, se face mic!
Pe noi mereu ne deranjează celălalt, ori pentru că-i mai mare decât noi, ori pentru că nu are nimic să ne dea, adică nu valorează nimic… Dacă nu valorează nimic, îl disprețuim, dacă valorează mult, îl invidiem… Fapt pentru care conviețuirea este mereu
marcata de sentimente ostile… adică nu suntem împreună, deși suntem vecini!
Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.
„A primi” este expresia fundamentală a iubirii. A primi, a iubi, înseamnă a lăsa spațiu celuilalt, a-l primi în sine. Înseamnă a-l concepe caci cuvântul „a primi” are nuanțe materne. Înseamnă a-l avea pe celălalt înăuntru, în centrul inimii, al atenției și al acțiunilor tale…
Noi reușim să facem multe lucruri pentru alții, felicitandu-ne si mandrindu-ne pentru asta!
„A primi” este expresia fundamentală a iubirii. A primi, a iubi, înseamnă a lăsa spațiu celuilalt, a-l primi în sine. Înseamnă a-l concepe caci cuvântul „a primi” are nuanțe materne. Înseamnă a-l avea pe celălalt înăuntru, în centrul inimii, al atenției și al acțiunilor tale…
Noi reușim să facem multe lucruri pentru alții, felicitandu-ne si mandrindu-ne pentru asta!
A primi pe cineva este insa diferit de a face ceva pentru el.
Căci a face multe lucruri ne face să ne simțim bravi și puternici, iar celălalt are nevoie de noi.
Dar a-l primi însemnă să nu faci nimic, ci doar să-i lași spațiu. Înseamnă că-l accepți așa cum este. Acest lucru e mult mai greu.
E mai ușor să dai pomană săracului decât să-l primești în casa ta…
A-l primi înseamnă că el nu doar ca este egal cu mine, ci e mai mult… pentru că-i las spațiu și, odată primit, el ajunge în centru, adică te organizezi în funcție de cel pe care-l primești.
Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Iubire este aceea de a primi. Și cine primește se restrânge, se face mic pentru a lăsa spațiu celui primit, dar se face și mare, creste, pentru ca primește.
Pruncul – care are nevoie de primire – gaseste în faptul că-i primit posibilitatea de a putea trăi.
Primindu-l pe cel mai mic, eu sunt mantuit.
Dar a-l primi însemnă să nu faci nimic, ci doar să-i lași spațiu. Înseamnă că-l accepți așa cum este. Acest lucru e mult mai greu.
E mai ușor să dai pomană săracului decât să-l primești în casa ta…
A-l primi înseamnă că el nu doar ca este egal cu mine, ci e mai mult… pentru că-i las spațiu și, odată primit, el ajunge în centru, adică te organizezi în funcție de cel pe care-l primești.
Însușirea fundamentală a lui Dumnezeu-Iubire este aceea de a primi. Și cine primește se restrânge, se face mic pentru a lăsa spațiu celui primit, dar se face și mare, creste, pentru ca primește.
Pruncul – care are nevoie de primire – gaseste în faptul că-i primit posibilitatea de a putea trăi.
Primindu-l pe cel mai mic, eu sunt mantuit.
Eu sunt mântuit de săracul pe care-l primesc, pentru că săracul e Domnul Care mă mântuiește!
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis:
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis:
Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor?
Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.”
Matei 18, 1-11
Matei 18, 1-11
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu