DESPRE FORTA CREDINTEI - VINDECAREA LUNATICULUI

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. 
Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. 
Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
MATEI 17, 14-23

Pericopa acestei duminici, din Evanghelia dupa Matei, cap.17, vorbeste despre minunea Vindecarii lunaticului, minune despre care se aminteste si in Postul Mare, cand se citeste varianta dupa Marcu , cap 9.

Marcu focalizeaza, in dialogul dintre Iisus si tatal lunaticului,  interdependenta dintre taria credintei si ajutorul divin.

Tatal Îi spune Mantuitorului: „«Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi». Iar Iisus ii raspunde: «De poți crede, toate sunt cu putință celui ce ­crede»” (cf.Mc 9, 22-23).

Evanghelistul Matei transgreseaza atentia pe apostoli, surprinsi de neputinta lor de a-l vindeca pe lunatic!

Minunea acesta are loc la coborarea lui Iisus de pe muntele Taborului,  însotit fiind de cei trei apostoli - Petru, Iacob și Ioan.
Jos ii astepta o mulțime tulburata și ceilalți nouă apostoli un pic derutati. 
Din mulțime se aude  strigătul unui tata care cere ajutor pentru fiul sau epileptic (numit „lunatic”, deoarece epilepsia, pentru știința vremii, era legată de fazele lunii). 

„Doamne, ai milă de fiul meu!”.

Tatal explica faptul că fiul sau suferă mult, căci adesea cade în foc și adesea în apă, si intelegem, mai apoi, că acesta are chiar diavol.

Strigatul tatalui este strigătul omenirii care, cuprinsă de rău, un rau pe care nu reușește să-l depășească, fiind incapabila să-l  învingă.

Matei relatează scena cu simplitate, dar Marcu – în textul similar – descrie acest rău în detaliu.

Sfântul Marcu subliniază necredința poporului, care, isi dorea ca Hristos să le faca pe toate, sa se ocupe de vindecări și de minuni;  El insa se pregatea sa infrunte patima Sa, cea de bunăvoie, de pe muntele Golgotei. 

Evanghelistul Matei pune accentul pe slaba credinta a apostolilor.

Legătura tainică dintre credință și putință, pe care Hristos le-o arată apostolilor, acel „nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt 17, 20), ne descoperă tinta  pe care ne-o propune Dumnezeu. 

Prin puterea credinței, omul poate fi asemenea lui Dumnezeu, poate înmulți darurile, poate avea acces la acel potențial de neimaginat cu care a fost inzestrat! Realitatea lumii noastre insa este alta!

Parcurgand pericopa aflam mai întâi ca „e un om care se apropie de Iisus”… 

Si noi ne apropiem de Iisus, fie că-L înțelegem fie ca nu. Si daca credem si daca nu credem sau avem indoieli,  simțim o atractie catre El, o nevoie, o foame, o sete, un dor după Domnul! 

Apoi ni se spune că un tată cere milă pentru pentru viața fiul său. Întelegem ca, inainte de a veni la Iisus, omul l-a dus pe fiul sau la ucenicii Mantuitorului, dar aceștia nu au putut să-l vindece.

Apostolii, conf. Mt. 10,1, primisera putere asupra diavolilor și peste orice boală. Iata insa ca acum nu pot face nimic, desi mai înainte reușiseră. 

Apostolii reprezintă aici comunitatea creștină, adică si pe noi, cei care incercam sa continuăm lupta Sa împotriva răului, dar realizam că nu suntem in stare și esuam!

O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?

Iisus pune deci diagnosticul: lipsa credinței este la originea răului și a neputintei de a-l birui. Dar ce este credinta?

Pe muntele Tabor, Tatăl spune : 
"Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L"

Prin urmare, credința înseamnă a asculta cuvântul lui Iisus. Și cuvântul Lui ne face si pe noi fii. Iar ca fii, putem face si noi ceea ce face Tatăl. 
Deci problema împotriva răului nu constă în a folosi tehnici sofisticate, ci în a trăi concret Cuvântul lui Iisus!
Adevăratul rău este necredința și neîncrederea în Dumnezeu. Aceasta e rădăcina tuturor relelor. 

Credința vindeca toate relele. Este vindecare de duhul neîncrederii.

... „până când voi fi cu voi?”. 

El, peste scurt timp avea sa plece... Deja se indrepta spre Ierusalim! Inca putin si se va ridica de pe pamant la cer! Dupa aceea va fi cu noi numai prin credința noastra, adică prin atentia noastra la Cuvântul Său, care ne ajută să fim asemenea Lui,  noi continuand misiunea Sa de Fiu.

„Până când vă voi suporta?”. 

Lipsa noastră de credință intristeaza si-L chinuie pe Dumnezeu!

Neîncrederea noastră, slaba noastra credinta, sunt pentru El poveri  care Il duc la moartea pe cruce.

„Aduceți-l aici”! 

Iisus ne cere sa facem macar atat: sa punem la picioarele Domnului răul, neîncrederea și necredința noastră, să venim înaintea Lui așa cum suntem, numai sa venim!

De fapt, suntem duși la El. Nu noi ne prezentăm înaintea Lui prin puterile noastre, ci El ne aduce înaintea Lui prin mijlocirea altora!

Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Iata, Iisus l-a amenințat, l-a certat, „si diavolul a ieșit" din bolnav!  

Este important să înțelegem comportament Domnului.

Mantuitorul este dur cu răul!
De multe ori noi suntem blanzi… și devenim îngăduitori cu răul și ne autoconvingem că altfel nu se poate!

„Iisus cearta demonul si ingrijeste omul! In El se imbina in chip minunat severitatea, ostilitatea față de rău, cu duioșia și iubirea față de cel lovit! În Isus e binele impletit cu mila, compasiunea si adevărul, atribute care ne învață si pe noi să împlinim adevărul cu multă tandrete, mila si ingaduinta.

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?

Și noi ne intrebam adeseori de ce nu suntem capabili să biruim răul! Pentru că răul e mai mare decât noi. Nu reușim pentru că ne încredem numai în puterile noastre. Acesta e adevărul.

Pentru puțina voastră credință. raspunde Domnul.

Da, avem credință, dar nu deajuns, nu acea credință care să ne împiedice să ne risipim in cele ale lumii. Nu e vorba că nu credem. Credem, dar avem acea credință care sa ne ajute să ne simțim bine atunci când ne merge bine. Însă, atunci când apare vreo problema... această credință, puțină fiind, se preschimbă în neîncredere si devine egală cu necredința. Înaintea marilor încercări, puțina credință este ne-credință.

Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.

Dacă pentru a muta un obiect mic este suficientă un mic efort, înaintea unei stânci mari, forță ta minusculă este ca și cum nu ar exista.
Dacă ai credință puțină, înaintea problemelor mari te scuzi că nu poți să le rezolvi, prin urmare accepti că răul este necesar și că tu nu poți face nimic.
Credința noastra puțină este mereu in pericol sa devina neîncredere, necredință, înaintea marilor incercari.

Unde se află credință, Dumnezeu intervine, deoarece credința înseamnă a-I ingadui lui Dumnezeu să faca parte din viata ta. 

Adică, credința inseamna încrederea în El. Atunci El lucrează ca un Dumnezeu si nimic nu îi este cu neputință lui Dumnezeu!

Credința te pune în comuniune cu Dumnezeu și îți dă posibilitatea incerci macar să faci ce face El. Si atunci vine minunea!
Spune Iisus: „Fie tie după credința ta” (Mt. 8,13). Asta inseamna ca, de fapt, credința ta face minunea.
Dacă mă sprijin pe El, atunci pot orice, dacă nu mă sprijin pe El,  refuz să lucrez împreună cu El, refuz interventia Lui.

Credinta nu trebuie sa il vulgarizeze pe Dumnezeu.  Credința e mult mai serioasă. Credința este a asculta și a pune în practică Cuvântul lui Iisus! Aceasta mă mântuiește, nu vindecarea bolilor mele, nici castigul. Bolile dacă nu le am, e bine… dacă le am, e la fel. Mântuirea nu inseamna sănătatea. Mântuirea e ceva mult mai profund: e încredințarea viații mele lui Dumnezeu și, „fie că trăiesc, fie că mor”, viața mea este întemeiată pe El. Acestei credințe totul îi este cu putinta. 

Prin această comparație cu urnirea muntelui, Iisus vrea să demonstreze pana unde merge forta credinței. 
Ea este capabilă să mute munții. Dar nu orice munți, ci acest munte.  Muntele schimbării la față, de unde El tocmai coborâse! Muntele slavei lui Dumnezeu, muntele pe care Tatăl a spus: „Ascultați-L”. E muntele pe care ucenicii văd slava Fiului. 
Cine are credință mută oriunde acest munte! Il ia cu el oriunde ar fi! Credința, ne face să trăim oriunde și peste tot ascultarea Fiului! Aceasta inseamna „schimbarea la față”. Și acel munte va fi peste tot cu noi, oriunde mergem. 

Muntele lui Dumnezeu, al revelației, al slavei, aceasta e credința! Unei asemenea credințe nimic nu-i e cu neputință, pentru că această credință este plina de Dumnezeu. 

Și cine nu  are o astfel de credinta trebuie să o ceară!

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. 

Diavolul acesta este diavolul neîncrederii pe care toți îl avem in noi și care ne pune în imposibilitatea de a birui răul. Acesta poate fi alungat numai cu rugăciune si post.

Dumnezeu dă in dar credința tuturor, cu conditia ca ea sa fie cerută. Pentru că Dumnezeu  nu o da celui care nu o dorește. 
Însă oricine o dorește, o primește.

Rugăciunea este tocmai dorirea credintei, dorul după comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea devine credință.
Postul este si el o rugăciune, rugaciunea trupului. Prin post omul consimte că nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul  lui Dumnezeu, precum rugăciunea înseamnă că noi recunoaștem că în El avem viața noastră.

Acest text ne arată cu simplitate ca dacă-L ascultăm pe Dumnezeu capatam această credință, care ne permite să-L facem să fie prezent în viața noastră și să facem voia Lui!


CATEHEZE