Nu o data am auzit pe cate cineva explicand cum ca el crede in Dumnezeu dar ca are credinta lui si nu are nevoie de invataturi bisericesti pentru a se ruga.
Dar a admite ca exista Dumnezeu nu inseamna si ca esti credincios dupa cum a sti cine este patronul unei firme nu inseamna si ca tu ai incredere in el !
A crede in cineva, a fi credincios cuiva , inseamna sa-l cunosti, sa il apreciezi , sa ii fii loial, sa te increzi in deciziile lui, sa il urmezi in toate, sa ii fii alaturi, sa il asculti.
Conform dictionarului, teologia este stiinta care ne ajuta sa înțelegem credința care presupune încredere în autoritatea lui Dumnezeu, Cel care se revelează, credința fiind răspunsul existențial al omului la revelație.
Prin teologie nu se cauta dovezile existentei unui Dumnezeu creator ci trairea directa si efectiva a intalnirii cu Dumnezeu.
Credinta in Dumnezeu se naste din convingerea ca El este deasupra tuturor lucrurilor, singurul care merita increderea noastra si iubirea desavarsita ! Ea tine de vointa si este o optiune.
A crede in Dumnezeu inseamna sa-L ai sfetnic permanent, sa te raportezi mereu la cele pe care le spune, sa te supui vointei Sale si sa nadajduiesti in ajutorul Sau, sa te bucuri de iubirea Sa si, ca raspuns, sa Il iubesti si tu cu aceeasi iubire!
Credinta crestin-ortodoxa este a celui care nu Ii pune conditii lui Dumnezeu ci primeste poruncile Lui, considerandu-le un far calauzitor pe drumul pe care-l are de parcurs in aceasta lume.
Credinta sa este Adevarul care-l elibereaza de patimi si care ii permite sa acceada la lumina vesnica, la unirea cu Dumnezeu.
Evanghelia din aceasta Duminica a 9 de dupa Rusalii prilejuieste o reflectie asupra puterii noastre de a crede, de a ne tine de Hristos!
Iata ca ..."la nimic nu-ți folosește să fii aproape de Hristos dacă nu ești aproape de El cu credința”.
Caci, dupa spusele sf. Nicolae Velimirovici, atâta vreme cât pe Apostolul Petru îl purta credința, acesta a putut umbla pe apă, „dar, când s-a îndoit, a început să se scufunde, pentru că îndoiala aduce frica”.
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește afundarea lui Petru astfel:
„Coborându-se Petru din corabie, a pornit-o spre Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vântul! Așa e omul! De multe ori reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici...
La fel și Petru. Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui, totuși a îndrăznit să pășească pe apă; dar în fața bătăii vântului n-a mai putut să se țină, cu toate că era aproape de Hristos”.
EVANGHELIA ZILEI
Matei 14, 22-34
În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu